"Un tânăr simbol al tinerei generaţii" este Prigoană jr. pentru deja bătrânul simbol Emil Boc. Această declaraţie reprezintă o adevărată înjurătură de mamă la adresa tinerilor din ţara asta şi din afara ei. Emil Boc nu crede o iotă în ceea ce a spus. Dar nu are nevoie să creadă în ceva. El este politicianul român tipic. Deştept doar pentru el şi familia lui, în rest, capabil să mănânce tone de rahat, să spună orice idioţenie, doar să ajute, să danseze, să vorbească repede, un pitic atomic capabil de orice pentru funcţia şi contul său.

Mi-e greu să cred că în spatele trâmbiţatei preocupări a ministrului de resort pentru sănătatea românilor stă altceva decât o imensă foame de bani. Dar trebuie să fii lihnit de-a dreptul ca să smulgi în anul cel mai greu al crizei jumara din mâna românului şi să înşfaci PET-ul cu suc carbogazos de la gura copiilor lui, singurele pe care şi le-a permis amărâtul să le pună pe masă din umilul ajutor de şomaj. Asta dacă nu cumva eşti tributar unor ordine impuse ierarhic, care, în solda oricui te-ai afla, se execută, nu se discută.

Răni adânci în trupurile şi sufletele oamenilor. Destine mutilate, oameni obişnuiţi aruncaţi în închisoare pentru vreo vină minoră sau închipuită. La 60 de ani de cea mai cruntă perioadă a epurărilor comuniste, deţinuţii politici sunt tot mai puţini. Mărturiile unora dintre ei au fost consemnate, alţii preferă să păstreze tăcerea faţă de suferinţele îndurate. Rănile oamenilor s-au vindecat, cele din suflet au rămas. Unii dintre ei trec zilnic pe lângă imobilul în care au fost anchetaţi şi bătuţi. Vechile celule din beciul unei clădiri din Oradea sunt intacte, mute şi tot sub lacăt.

Una dintre cele mai frumoase şi valoroase clădiri ale Oradiei se transformă într-o ruină. Prin fosta Policlinică Mare bântuie şobolanii, iar vântul bate prin geamurile sparte. În exterior degradarea clădirii este evidentă, dar în spatele uşilor zăvorâte dezastrul este total. În urma evacuării cabinetelor şi a instrumentarului medical au rămas tone de gunoaie, moloz şi hârtii împrăştiate la tot pasul. Instalaţiile sanitare, de apă şi curent sunt distruse. Pe holuri şi în fostele saloane mizeria este deplină, damful de clădire abandonată îţi mută nasul. La doi paşi de clădirea aflată în proprietatea Statului român şi administrată de Consiliul Judeţean sunt două instituţii publice care plătesc bani grei pe chirie: Direcţia de Sănătate Publică şi Ambulanţa Bihor.

După semnarea actului abdicării la 30 decembrie 1947, guvernul comunist se ţine de cuvânt şi îi permite fostului suveran să părăsească ţara, la 12 ianuarie 1948, ducând mai multe lucruri personale. La Sinaia este trimisă o comisie guvernamentală care să inventarieze bunurile ce urmau să fie încărcate în tren. Versiunea regelui Mihai este că a plecat din ţară doar cu lucrurile personale şi că nu a beneficiat de anumite plăţi „reparatorii". Este cert însă că în trenul cu care familia regală a părăsit ţara pe la Curtici au fost introduse două autoturisme ale suveranului şi că îmbarcarea s-a făcut tot cu covorul roşu la scară, dar militarii din Divizia Tudor Vladimirescu nu au mai dat onorul la plecare. În plus, misterul planează până în ziua de azi cu privire la soarta a 20 de milioane de franci elveţieni depuşi de mareşalul Antonescu în băncile occidentale.