În 1985, echipa de tenis seniori Sănătatea Oradea s-a clasat pe locul VII la Campionatul Naţional Divizia A, cea mai bună clasare din istoria tenisului orădean la nivelul seniorilor. Componenţa echipei la acea dată a fost următoarea: Kadar Tiberiu, Nagy Zoltan, Mihai Cioară, Cristian Brândaş, Dan Sima, Traian Miclea şi Nagy Ladislau, antrenor-jucător fiind Dinu Drăgan. În anul următor, Kadar Tiberiu rămânea în Suedia. Lipsită de aportul lui, echipa Sănătatea avea să retrogradeze în divizia B. Scrisoarea de faţă mi s-a părut foarte actuală şi pentru generaţia 2010 de absolvenţi ai unei facultăţi care caută răspunsuri la aceleaşi întrebări. Rândurile ei sunt încărcate de intensitatea, sinceritatea, dar şi duioşia sentimentului de recunoştinţa pentru profesionalismul şi omenia celui care te sprijină să răzbeşti în viaţă. Este, probabil, una din cele mai frumoase scrisori a unui discipol către mentorul său.

Mircea-Teodor DRĂGOI

 

Bună ziua, domnule Profesor,

Sunt punctual sau am întârziat? Oricum, de data aceasta nu a fost fixată o oră anume şi, îmi place să cred că, indiferent când voi ajunge, să fiu în timp. Aici este o toamnă superbă. Plouă puţin, temperatura scade treptat şi lent, iar toamna îşi aşterne covorul de frunze din ce în ce mai gros peste pământ, înlocuind verdele verii cu o întreagă gamă de culori, de la galben aprins până la roşu-ruginiu. Oare este cineva să măture terenurile de tenis de pe strada Magnoliei? Oare au fost puse caloriferele în vestiar? Oare au fost puse hidrofoarele şi bazinul de apă? Oricum, mai este o lună până la începerea sezonului de sală şi dacă problemele nu au fost rezolvate încă, începând cu următorul an, mai este o şansă. Sezonul de sală! Oare care sală? Să fie tot aceea în care a început pentru mine perioada omeniei? Dacă este tot aceea, fie ca ea să nu dispară niciodată!

 

Octombrie 1983 - iulie 1987

Trei ani şi nouă luni. Mult sau puţin? Mult pentru mine, mult, dacă mă gândesc că în toată această perioadă am avut norocul de partea mea. Să fii aproape patru ani norocos este mult! Dar perioada de început este foarte importantă, când păşeşti în viaţă, şi mai important este cu cine o faci, cine te ajută să faci primii paşi în viaţă! Trei ani şi jumătate de zbateri interioare, de întrebări cu mai multe răspunsuri sau fără răspuns, de planuri abandonate şi, în acelaşi timp, de tras la căruţa datoriei alături de un om. Şi omul a învins!

Terminasem o facultate, care, în loc să mă ajute să mă încadrez într-un colectiv, mi-a tăiat aripile, m-a izolat. Trei ani şi mai bine m-am întrebat oare la ce îmi foloseşte facultatea pe care am terminat-o, în care am avut încredere, în care am investit vise şi energie şi care nu a făcut altceva decât să mă dezamăgească. Deşi aveam o diplomă, am realizat că aparţin unei categorii de oameni totat diferiţi de mine şi de concepţiile mele despre viaţă. Eram singur printre străini, vorbeam parcă altă limbă, mă mişcam în contratimp, nu aveam un numitor comun. Şi atunci, gândul că am greşit uşa a început să mă obsedeze. Mă gândeam că, poate, dacă aş încerca să intru în alte cercuri m-aş simţi mai util. Dar care? Să fie oare teatrul, filmul, medicina sau chimia, biologia, sau poate dreptul ori economia? Trei ani şi jumătate de chinuri, de zbateri, de începuturi incerte, de proiecte abandonate... Am avut nevoie de mai mult de trei ani ca să înţeleg de ce a trebuit să trag la acea căruţă, de ce tocmai cu acel om.

 

Perioada norocului!

Zi de zi, ceas de ceas, omul, cu bagheta sa magică, mi-a picurat în suflet şi în minte dovezi şi exemple de profesionalism şi omenie prin simpla sa prezenţă. Pe terenul de tenis, în vestiar, pe stradă, în tren, la cinema, la şedinţă, pe o bancă, el era exemplul. Am plănuit şi înfăptuit împreună, am transpirat împreună, cot la cot, am împărţit uneori acelaşi sandvici, ne-am bucurat şi ne-am certat, ne-am ajutat unul pe altul, am fost împreună. Deci nu mai eram singur, eram al doilea. Eram doi, suntem doi şi "unde-s doi puterea creşte şi duşmanul nu sporeşte!". Şi încet, încet deznădejdea mea a dispărut şi a început să încolţească undeva un sentiment de mândrie. Nu, nu am greşit alegând acea facultate! Nu, nu gândesc greşit! Nu trebuie să renunţ la mine, nu trebuie să fiu altul, trebuie doar să lupt să rămân acelaşi şi, deci, să mă schimb mereu, spre mai bine, dar să rămân pe acelaşi drum. Terminasem o facultate şi obţinusem o diplomă, pentru a putea înţelege cursurile predate de omul de lângă mine. Trei ani şi mai bine de cursuri de specialitate cu un singur cursant: eu. Mare noroc, într-adevăr! Numai în urma acestor trei ani de specialitate m-am împlinit, am dobândit curajul de a păşi oriunde cu fruntea sus, cu încredere în mine, în ceea ce deţin şi pot să fac.

 

Şi a urmat cursul practic. Greu. Am greşit, m-am corectat şi, până la urmă, eu cred, am luat examenul. Este drept, n-am dus proba până la capăt, dar cred că am început destul de bine şi se poate clădi solid pe bazele ce le-am pus. După şase ani şi jumătate de facultate, mă simt capabil să clădesc, la rându-mi, aşa cum am fost şi eu clădit şi pentru această certitudine ce o am vă mulţumesc dumneavoastră, domnule Profesor!

Le cer scuze celor pe care, poate, i-am rănit, deranjat sau dezamăgit prin alegerea mea, pe care am făcut-o nu cu bucurie, ci din necesitate. Doresc să nu uit de unde am plecat, cum am fost iubit şi ajutat, doresc, ca, la rândul meu, să continui ceea ce alţii au început prin mine.

Cu recunoştinţă,

Domnului Profesor, cu dragoste,

Tibi Kadar

Turinge, Suedia, 21.10.1987

P.S.: Autorul scrisorii este strateg specializat în dezvoltarea de afaceri şi locuieşte şi astăzi în Suedia, la Malmo.