Din 15 august au urmat trei zile de pauză, timp în care germanii şi-au regrupat forţele. Comandamentul lui Mackensen a fost impresionat de contraatacurile româno-ruse „excepţional de puternice, susţinute deosebit de bine de artilerie”, precum şi de „superioritatea pronunţată” a aviaţiei care executa misiuni de reperare pentru bateriile proprii şi „limita astfel în mod sever” folosirea artileriei germane.

 

Punctul de cotitură (19 august)

Pe 19 august trupele comandate de gen. Morgen au atacat de-a lungul unui front care se întindea pe zece kilometri spre marginea de sud a Mărăşeştiului. Forţele de atac erau DI 76, D115 germane, DI 12 bavareză şi DI 13 austriacă. Împotriva lor lupta Corpul V român, compus din Diviziile 9, 10 şi 13 Infanterie. Cea mai încercată dintre ele, Divizia 9 Infanterie, avea efectivul abia la jumătate (5.500 de soldaţi), era amplasată în apărarea oraşului în două rânduri de tranşee ancorate de fabrica de parchet (la sud) şi gara oraşului (vest). Duelul preliminar de artilerie a durat două ore, fiind cel mai puternic din întreaga Bătălie de la Mărăşeşti. La ora 9.30 infanteria germană a început înaintarea prin lanurile de porumb înalte de doi metri. După o luptă crâncenă cu grenade şi atacuri la baionetă, apărătorii români din perimetrul fabricii de parchet s-au retras pe al doilea aliniament de apărare din perimetrul oraşului. Apărătorii de la gara oraşului au provocat piederi grele atacatorilor. Greul atacului german a fost suportat de Divizia 13 Infanterie care apăra oraşul dinspre periferia vestică spre nord-vest, într-o linie defensivă însă incompletă, dar bine susţinută de artilerie. „Trebuia să trecem printr-un teribil baraj de foc. Nici chiar la Verdun n-am văzut un tir de artilerie atât de groaznic”, consemna un soldat din Divizia 12 bavareză care ataca. Germanii au trecut de prima linie de apărare română, obligând aripa stângă la retragere şi au înaintat în centrul DI 13 spre cota 100, cucerirea ei oferind posibilitatea încercuirii Mărăşeştiului şi a unei mari părţi din Armata I. Românii au rezistat până la moarte la cota 100. „Un batalion din regimentul 51 şi-a pierdut toţi ofiţerii, inclusiv pe căpitanul Grigore Ignat, care, atunci când toţi trăgătorii lui au căzut, a început el însuşi să tragă cu mitraliera. Descoperirea, după bătălie, a trupului său ţinând în continuare strâns arma a făcut din el unul dintre cei mai vestiţi eroi ai războiului”.

Pe flancul drept al DI 13, Regimentul 47 apăra pădurea Răzoare, prin care se păstra legătura cu DI 10. Aici s-a concentrat atacul unităţii din trei divizii inamice. În 19 august, la ora 9.00 dimineaţa, după un intens bombardament asupra poziţiilor române, infanteria inamică a atacat val după val. În apropierea DI 10 frontul a rezistat, dar, în partea stângă, germanii au înaintat, strecurându-se printr-un lan înalt de porumb. Comandantul Regimentului 47, col. Radu Rosetti, a ordonat Batalionului 1 să contraatace. Acesta a răspuns în forţă, dar, asaltat din trei direcţii de inamic, a fost distrus. Până înspre seară n-au mai rămas din el decât 71 de soldaţi şi un locotenent. Celelalte batalioane ale Regimentului 47, sprijiniţi puternic de artilerie, au împiedicat inamicul să creeze o breşă, deşi poziţiile principale ale DI 13 fuseseră depăşite.

În cursul după-amiezii situaţia s-a schimbat radical. Generalul Popescu, comandantul DI 13, a ordonat rezervelor să execute un contraatac pe ambele direcţii atacate de germani. În acelaşi timp, generalul Henri Cihoski, comandantul DI 10, a luat iniţiativa de a lansa un contraatac de susţinere. Acest atac a străpuns liniile DI 12 bavareze şi a ameninţat poziţiile DI 115. Germanii au început să se retragă, iar DI 13 şi-a reocupat vechile poziţii. Regimentul 47 a înaintat încă un kilometru faţă de poziţia de pornire, iar un al treilea regiment şi-a stabilizat poziţia. Agresivul Cihoski a ordonat forţelor proprii să înainteze până în Valea Şuşiţei, unde le-a atras atenţia să se păzească de ambuscade, fiind un teritoriu cu lanuri întinse de porumb şi viţă de vie. DI 13 austriacă s-a retras în mare grabă şi dezordine, abandonându-şi armele. Aflaţi în plină urmărire, trupele româneşti au fost ovaţionate de artileriştii ruşi, „bravo rumînski!” Înaintarea românilor a continuat apoi pe tot parcursul zilei, iar vestea victoriei a declanşat un val de entuziasm în toată Armata I. Încleştarea din 19 august a fost punctul de cotitură al Bătăliei de la Mărăşeşti.

 

Încetarea ofensivei germane

Comandantul Armatei I, generalul Eremia Grigorescu, era preocupat acum de faptul că înaintarea românilor putea scăpa de sub control. Spre seara zilei de 19 august a avertizat trupele din subordine „să nu se aventureze, înaintând prea departe”, iar noaptea a ordonat: „Trupele vor înceta să înainteze şi vor statornici controlul asupra poziţiilor pe care le-au ocupat astăzi, înainte de atacul inamic”. O prudenţă motivată de pierderile grele şi de teama că inamicul se va regrupa şi contraataca, în plus, credea că germanii vor forţa Siretul. A ordonat acţiuni de recunoaştere aeriană şi a repozionat forţele româneşti pe malul estic. Preocuparea lui pentru apărare a stârnit nedumeriri în cadrul comandamentului român. Col. Samsonovici, şeful său de stat major, era convins că duşmanul suferise o înfrângere serioasă, pe care a propus să o exploateze, folosind forţele proaspete ale DI 15 române şi DI 124 rusă, ambele în rezervă. În plus, vroia să solicite ca Armata a IV-a rusă să execute un atac diversionist la Nămoloasa. Şi MCG român dorea acelaşi lucru, expimat de col. Ion Antonescu pe 21 august, prin telex către Samsonovici: „Avem impresia că s-a pierdut o ocazie de a profita de succesul obţinut... că întregul front putea înainta până la Şuşiţa.” Apoi, cu modestie, recunoştea că „eu nu mă pot încredinţa decât cu aproximaţie în privinţa faptelor de la distanţa la care mă aflu şi deci pot fi în eroare”. Sarcina principală a Armatei I a rămas „apărarea strategică” şi, după regruparea forţelor, reluarea ofensivei.

Eşecul Grupului I de Rezervă a lui Morgen pe 19 august a avut un impact determinant asupra strategiei comandamentului german. Morgen a primit ordin să înceteze imediat ofensiva, deoarece, „înfruntând diviziile germane slăbit, românii posedă o mare superioritate numerică. (...) Odihna şi regruparea trupelor sunt absolut necesare... Efectivele infanteriei s-au diminuat. Continuarea ofensivei nu mai pare a fi recomandabilă.”

Pentru feldmareşalul Mackensen era însă o chestiune de mândrie. Trupele germane trebuiau să ocupe Mărăşeştiul şi linia Muncelu-Moviliţa „cu scopul de a nu le da autorităţilor române ideea că succesele lor locale au influenţat operaţiunile germane”. Şeful statului său major i-a propus lui Ludendorff pe 21 august ca toate forţele care puteau fi disponibilizate din alte părţi de pe Frontul de Est să fie îndreptate împotriva celor două armate româneşti. Dacă lovitura reuşea, avea să-i oblige, fără doar şi poate, pe români să încheie pace. Ludendorff i-a răspuns că aşa ceva este de dorit, însă din cauza luptelor grele de pe Frontul de Vest şi situaţia nefavorabilă a rezervelor, era cu neputinţă să trimită trupe în România. El a ordonat renunţarea la cucerirea Mărăşeştiului şi ocuparea localităţii Muncelu şi înălţimilor din nord. Apoi se va evalua din nou situaţia. Feldamareşalul August von Mackensen şi-a dat seama că nu va putea cuceri Moldova şi s-a întors, dezamăgit, la Bucureşti.

Explicații fotografii:

1. Artilerişti români camuflaţi într-un lan de porumb
2: Vedere generală de pe linia frontului
3: Pod peste Siret apărat de soldaţi români în zona Cosmeşti-Băltăreţu
4: Regele Ferdinand în inspecţie pe front în zona Varniţa-Muncelu
5: Soldaţi români în tranşee în sectorul Verdea

(Va urma)