Prin anul 1676, în vremea când spătarul Neculai Milescu era primul român care călătorea în China (în calitate de trimis al ţarului Rusiei), când trei sferturi din oraşul Sighişoara (în aceeaşi configuraţie ca şi ceea ce localnicii denumesc astăzi «Oraşul vechi») erau mistuite de un incendiu devastator izbucnit în urma exploziei depozitului de muniţie din Turnul Croitorilor, atunci când Bisericile româneşti din Transilvania se aflau în cvasi-legitimitate (sub jurisdicţia episcopului reformat calvinist, înainte de «Patenta» din 1692 a împăratului austriac Leopold, prin care se deschidea o portiţă spre recunoaşterea oficială şi a unei Biserici româneşti în Imperiu); doi fizicieni: irlandezul Robert Boyle şi francezul Edme Mariotte, lucrând absolut independent unul de celălalt, efectuând studii în ceea ce priveşte legile gazelor (care nu au nici formă proprie nici volum propriu, ci iau forma vaselor în care sunt puse şi ocupă tot volumul pe care îl au la dispoziţie) ajung fiecare la concluzia că într-un mediu gazos menţinut la temperatură constantă, presiunea creşte direct proporţional cu scăderea volumului ocupat de gaz. Rezultatele cercetărilor celor doi aveau să fie făcute publice în acelaşi timp, pe canale diferite, iar formula matematică care caracterizează transformarea izotermă a gazului perfect (p1v1 = p2v2 = constant) a devenit «Legea Boyle - Mariotte ». Ce m-a făcut să-mi aduc aminte de această stranie coincidenţă din secolul al XVII-lea? Este tot ideea cu « plebicistul » (cum îi spunea Farfuridi, la acea memorabilă adunare publică având « … cestiuni importante, arzătoare la ordinea zilei … », plasată de inegalabilul Nenea Iancu «la anul de graţie 1883»). În aceste zile, iată, doi «actori» de primă mână ai vieţii publice româneşti, Parlamentul şi Preşedintele, lucrând cât se poate de independent unul de celălalt - dacă nu este mult spus independent, în condiţiile în care cel de-al doilea recunoaşte public că el este acela care a impus o anumită configuraţie a puterii executive, alta decât cea care ar fi derivat firesc din voinţa liber exprimată (prin vot, la alegerile parlamentare din 2004) a depozitarului suveranităţii Statului, care este (vorba unui clasic în viaţă, cunoscut pe numele său pământesc Marean Vanghelie) poporul român - încercând să găsească soluţii pragmatice de ieşire din situaţia de criză pe care o traversează Statul Român (la nivel de autorităţi centrale), au ajuns la concluzia că situaţia nu poate fi clarificată decât prin Referendum. Suntem oare în cazul Boyle - Mariot? Eu zic că nu, în primul rând pentru că atunci, în secolul XVII, când informaţiile se transmiteau cel mai rapid cu poştalionul tras de cai, doi savanţi lucrând fiecare pe cont propriu, descopereau (fiecare separat) o lege fundamentală pe care se bazează progresul tehnicii (greu ne-ar fi să ne imaginăm cum ar arăta lumea de astăzi fără motoare cu ardere internă - spre exemplu); în cel de-al doilea caz însă (ideea Referendumului), suntem în situaţia în care, călăuzit se pare de principiul (consacrat prin uz la nivelul competiţiilor sportive): «Cea mai bună apărare este atacul», Preşedintele-jucător (folosind o tehnică de … plusare, specifică jocurilor de noroc) propune soluţia Referendumului pentru ieşirea din criza politică a momentului (când se pare că pe toată lumea interesează cel mai mult corespondenţa semi-oficială a exponenţilor de vârf ai autorităţilor statale, respectiv «izvoarele scrise» care atestă ceea ce în fond ştiam cu toţii despre traficul de influenţă care perturbă, în primul rând de sus în jos - dar nu numai - bunul mers al societăţii româneşti), forţând ceea ce-i place domniei sale să denumească «întoarcere la popor», înainte ca acelaşi popor să-şi poată «da cu părerea» în cadru legal despre legitimitatea unui aşa-zis reprezentant al său care-şi face un titlu de glorie din reuşita sa în a impune la putere un Guvern care nu are la bază rezultatul unui vot democratic. Urmărind acest jalnic spectacol, iarăşi ne aducem aminte de Nicolae Iorga, care spunea că şarpele este demn de ură şi dispreţ, dar nu pentru că muşcă, ci pentru că se ascunde ca să muşte. Parcă prea des ne aducem aminte de aceste vorbe ale «Învâţătorului Neamului», azi, în România creştină a mileniului III, călăuzită de spritul dragostei pentru aproapele fiecăruia dintre noi! Trist nouă ! G. Matei N.B. Nu întâmplător am ales această paralelă cu legile gazelor simple. Am făcut-o cunoscând faptul că în România de astăzi lupta politică are drept protagonişti «actori» care … iau forma vasului în care sunt puşi (migraţia politică este în floare, Curtea Constituţională - prin Decizia 61/18.01.2007 - confirmă că a fost o iluzie stoparea fenomenului, iar politica de «facere şi desfacere» a alianţelor politice este mai mult decât imprevizibilă) şi ocupă (pentru sine şi clientelă) tot spaţiul pe care îl au la dispoziţie, nu o dată tăind capete în stânga şi în dreapta pentru a face loc … «faliţilor noştri».