Într-un articol scris În numele Duhului Sfânt, în care explicam câțiva termeni religioși, publicat în cotidianul local Crișana, din 11 iunie 2020, promiteam că voi reveni cu opinii despre gândire și vorbire, despre vorbitul în limbi, despre originea lumii și a limbilor omenești, în condițiile favorabile când redactorii ziarului Crișana, buni formatori de opinii sănătoase, găzduiesc Colocviul „Starea limbii și literaturii române ca obiect de învățământ.

Scriam în articolul precedent că matematica și limba maternă, logica și gramatica, din antichitate, poate și astăzi, sunt considerate cele mai importante obiecte de învățământ. Mai întâi a fost Cuvântul, ne încredințează Sfânta Evanghelie după Ioan. Dumnezeu a zis să se facă lumină și s-a făcut lumină. Metafora demiurgului pentru scriitorii înzestrați cu darul creației dorește să sugereze că menirea poeților (poesis înseamnă creație) este să verbalizeze lumea, să recreeze o lume verbală mai bună și perfectibilă. Câți dintre noi nu se întreabă încă și totuși ce-a fost mai întâi, gândirea sau vorbirea, oul sau găina, ce este gândirea și ce este vorbirea articulată? Relația gândire-vorbire rămâne ca multe altele o dilemă, adică un raționament prin care din două judecăți, soluții sau premise aparent contrare se deduce aceeași concluzie. Ne place să credem, sub rezerva argumentării ce urmează, că vorbirea și gândirea au apărut deodată, în același timp, fără să fie posibilă una fără alta. Dar ce este gândirea și ce este vorbirea? Încă din clasa a IX-a, din prima treaptă a învățământului liceal, elevii învață la logică, materie prevăzută la unele profiluri și ca probă de bacalaureat, ce este gândirea, care sunt formele și operațiile gândirii logice, prin ce mijloace ale vorbirii se exprimă. Pentru a facilita expunerea noastră, în favoarea elevilor și a binevoitorilor cititori, vom reproduce o definiție aproape comună de dicționar și de manual școlar: Gândirea este o facultate cerebrală specific umană care reflectă în mod generalizat realitatea naturală și socială prin noțiuni, judecăți și raționamente. Formele gândirii logice, abstracte, pur teoretice, așa cum reies din definiție, sunt: noțiunea, judecata și raționamentul. Gândurile, sentimentele, intențiile ca să devină realitate concretă trebuie să fie încorporate în haina materială, sensibilă a limbii vorbite sau scrise. În plan lingvistic, noțiunea se exprimă prin cuvinte, judecata, prin propoziții sau enunțuri, raționamentul prin fraze. Avem toate motivele și suntem îndreptățiți să credem că această facultate cerebrală superioară, specific umană, gândirea, a apărut deodată cu vorbirea articulată. În procesul muncii, omul în devenire, din nevoia de a comunica cu semenii, ajunge să pronunțe sunete în același sau mereu aproape același loc, în același mod, cu aceeași sonoritate, toate însemnând același sau aproape același lucru, în scopul supraviețuirii, evoluției și dezvoltării. De aici au fost deduse și criteriile (gr. krinein- a judeca bine) de clasificare a sunetelor vocale și consoane după locul de articulare, modul de pronunțare și sonoritate a aparatului fonator (coardele vocale, buzele, gâtul, gura, dinții, limba, nasul).

Modelul filozofic al unității dialectice între conținut și formă poate fi transferat și cosiderat valabil și pentru relația gândire-vorbire. Gândirea reprezintă conținutul, iar vorbirea forma verbală sau scrisă a conținutului. Gândirea și vorbirea pot fi comparate cu o foaie de hârtie, în care gândirea ar fi fața foii, iar vorbirea reversul acesteia. Nu putem decupa fața hârtiei fără a decupa, în același timp, și reversul ei. Gândirea și vorbirea au apărut deodată, au evoluat împreună și nu pot fi separate una de alta.

Lingviștii ne învață că studiul limbii ca sistem de semne începe de la unitățile de expresie cele mai mici, dotate cu sens gramatical ori lexical, de la morfeme (prefix, rădăcină sau radical, sufix), la cuvinte, sintagme și propoziții sau enunțuri, ultimul rezultat al analizei lingvistice. Odată cu fraza, termen echivoc, ambiguu, părăsim domeniul limbii ca sistem de semne și intrăm într-un univers nou al literaturii, a cărei expresie este discursul, definit ca ansamblu de propoziții sau enunțuri, care, deși are o formă a expresiei identică cu sistemul primar al limbii, este construit după reguli și finalități diferite, ce cad în sarcina științei literaturii. În naratologie sau teoria modernă a narațiunii prin discurs (de la lat. dis-diferit și curro,- ere, cursum- a curge, a alerga (în diferite direcții) se desemnează organizarea în scopuri estetice a substanței conținutului, a poveștii, a istoriei, a ceea ce se întâmplă, după reguli ale compoziției în literatură. Încă din antichitate specia cea mai obișnuită a genului oratoric era discursul (demonstrativ, deliberativ sau politic, judiciar, panegiric sau laudativ).  Vechile canoane retorice impuneau discursului o structură hexametrică, din șase părți, păstrate până astăzi, fără o succesiune întotdeauna obligatorie: expozițiunea sau introducerea, intriga, conflictul, desfășurarea acțiunii, punctul culminant și desnodământul. Echivalența sinonimică originară greco-latină cu timpul a fost anulată de opoziția oratorie-retorică, gramatică-literatură. Etimologic  denumirea de retorică provine din greacă, rema-cuvânt, verb, de unde retor, orator, vorbitor. În latină avem oro, -are   - a vorbi, de la os, oris - gură, voce. Gramma în greaca veche însemna literă, ceea ce în latină era littera. Azi, oratoria este doar arta de a vorbi corect, frumos și convingător, iar retorica știința acestei arte sau meșteșug. Gramatica, morfologia și sintaxa, știe toată lumea, este știința formelor cuvintelor și îmbinării lor în propoziții și fraze. Prin literatură, populară sau cultă, științifică sau beletristică, înțelegem totalitatea scrierilor dintr-un mediu social sau domeniu de activitate, clasificate și caracterizate după funcția comunicativă predominantă. În Atica, cu capitala la Atena, retorica s-a integrat repede în preocupările sofiștilor (iubitorilor de înțelepciune). Din secolul al IV-lea î.e.n. profesiunea de sofist a început însă să degenereze, cuprinzând simpli retori venali, gata să demonstreze orice, dascăli de arguții și abilități verbale. În accepțiunea actuală, peiorativă a termenului, prin sofism, sofistică se înțelege un raționament aparent corect, în fond fals, construit astfel pentru a induce în eroare. Sofismul se înrudește cu cazuistica prin ingeniozitate, subtilitate, dibăcie în argumentarea unor teze corecte în formă, dar false, îndoielnice în fond. Despre virtuțile și servituțile cuvântului s-a scris de la Cicero. Capitolul XXII. Fel de a se purta în 1830 din Roșu și negru de Stendhal are ca moto o celebră expresie a călugărului iezuit portughez  R.P. Malagrida: „Cuvintele i-au fost dăruite omului ca să-și tăinuiască gândurile”. Unii pun expresia pe seama lui Talleyrand, politician din timpul Revoluției franceze din 1789, diplomat abil, carierist, avid de câștiguri, maestru al intrigilor politice.

Martianus Capella (360-428 e. n.), scriitor roman, teoretician al muzicii și filosof din Antichitatea târzie, a scris o carte, Nunta lui Mercur cu Filolgia. Mercur, în mitologia greacă cu numele de Hermes, era mesagerul și cunoscător al secretelor zeilor, ceea ce înseamnă că de la început mitologia a făcut casă bună cu filologia, cu oratoria și retorica. La banchetul zeilor Retorica apare ca o femeie frumoasă, înaltă, înveșmântată în figuri de stil și înarmată. Suntem de părere că astăzi hermeneutica textului, știința sensului ascuns, ezoteric, ocult al cuvintelor n-ar trebui să lipsească din nicio programă a studiilor universitare cel puțin de masterat. Cartea scriitorului latin Martianus Capella, Nunta lui Mercur cu Filologia, are meritul de a fi promovat printre primele sistemul artelor liberale, demne de omul liber, de a fi influențat întreg Evul Mediu, chiar dacă religios, dar mai ales Umanismul renascentist. Ca disciplină didactică retorica aparținea primului ciclu școlar, trivium, alături de gramatică și dialectică (logică). Doar după deprinderea lor elevul (învățăcelul) putea accede la etapa următoare, quadrivium, alcătuit din muzică, aritmetică, geometrie și astronomie. Iată de ce am spus de la început că și astăzi, matematica și limba maternă, logica și limba și literatura română trebuiesc tratate ca cele mai importante obiecte de învățământ. Cato cel Bătrân (Înțeleptul, 234-149 î.e.n.), creatorul oratoriei sau elocinței latine, cu mult timp înainte de Cicero, spunea că „Dacă stăpânești bine faptele, cuvintele vin de la sine”. Într-o scrisoare adresată fiului său Marcus, Cato cel Bătrân, zis și Cenzorul, făcea o primă condiționare morală a oratoriei: „Orator este fiul meu Marco, omul bun și priceput la vorbă”.  La rândul său, Cicero, cel mai mare orator latin, era de părere că „poet te naști, orator te faci”, bineînțeles prin cultură lingvistică și literară. De aceea suntem și noi îndreptățiți să spunem că profesorul care-și cunoaște bine meseria și datoria poate să explice lucrurile cele mai dificile în cuvintele cele mai simple, pe înțelesul copiilor, indiferent de vârsta școlară. Totul li se va părea atunci copiilor mai ușor și mai plăcut. Și fiindcă cercului îi stă bine să fie închis, vom încheia și noi cu îndemnul scriitorului Juvenal din ultima perioadă imperială a literaturii latine: „Să ne rugăm să avem minte sănătoasă în corp sănătos” și, am adăuga noi, vorbire corectă, frumoasă și convingătoare, așa cum se învață sau ar trebui să se învețe la limba și literatura română.