Abonat la banii publici, fie că sunt cei ai Universităţii Oradea fie cei din bugetul local, polivalentul Ioan Mintaş, prodecan, consilier local, om de afaceri şi prim - vicepreşedinte al Consiliului Naţional al Întreprinderilor Private Mici şi Mijlocii din România este mult îndatorat celor care au condus municipiul Oradea de-a lungul timpului. Lucrările pe bani publici primite cadou şi caietele de sarcini alcătuite "după chipul şi asemănarea" firmei CIAC nu sunt de ieri de azi, o retrospectivă asupra investiţiilor realizate în ultimii ani de municipalitate demonstrând legăturile tenebroase dintre Mintaş şi conducerea Primăriei Oradea. Acţionar la mai multe firme şi în acelaşi timp politician şi prodecan al Facultăţii de Protecţia Mediului din Oradea, Ioan Mintaş ar putea fi numit un om care a "punctat" la toate capitolele. Afacerile cu statul i-au adus milioane de euro, printre cele mai rentabile dovedindu-se a fi cele desfăşurate la universitate, dar şi cele edilitare. Prosperitatea firmei CIAC nu se datorează însă nici profesionalismului angajaţilor nici calităţii lucrărilor ci mai degrabă relaţiilor strânse dintre Ioan Mintaş şi prim gospodarii orădeni, care de-a lungul timpului i-au oferit afaceristului pe tavă contracte bugetare substanţiale.

A include Papalitatea sau catolicismul între duşmanii permanenţi ai Neamului Românesc, de ieri şi de azi, te plasează automat în rândurile ignoranţilor şi îţi atrage eticheta de fundamentalist ortodox, la fel de periculos precum celulele teroriste ale fundamentaliştilor islamici.

Sătui ca numele lor să ţină prima pagină a ziarelor şi obosiţi să fie mereu daţi ca exemplu negativ, angajaţii Primăriei Oradea au decis să filtreze orice informaţie menită să scoată la iveală traiul acestora pe banii publici.

Procentul nu a fost însă suficient de usturător pentru ca liderului clujean să i se aplice corecţia obişnuită perdanţilor de rând. Şeful lui Rus, Mircea Geoană, a motivat atunci, cam aiuritor, că "Ucu" e vicepreşedinte, e personalitate, a avut probleme de sănătate şi a lăsat, în general, impresia că îl va apăra până la Dumnezeu şi o palmă mai sus pe cel care i-a dat un brânci de nădejde în funtea partidului.

PD-L a apărut repejor, în viteza obişnuită de înghiţit-mestecat-digerat a unui partid mic, trufanda, de către un partid mare, care nu a făcut cine ştie ce eforturi de asimilare şi nici nu pare să fi apreciat peste măsură gustul "comasării prin absorbţie".

Alegerile generale de anul viitor par a fi descătuşat deja unele energii în cadrul filialei PSD Bihor. Cum exponenţii acestor "resurse" nu au încă curajul să înfrunte direct conducerea aleasă a PSD Bihor, se încearcă tot felul de tertipuri pentru a-l determina pe Mihai Bar să renunţe.

Mai cu trudă şi suspans decât succesorul Papei de la Roma, iată primarul Oradiei a fost şi el desemnat, după lupte "seculare", care au durat mai bine de... o săptămână. Despre faţa văzută şi cele (multe) nevăzute ale acestui eveniment, unic în România postdecembristă, şi protagoniştii săi s-ar putea scrie o carte, mai groasă decât "Demonii" lui Dostoevschi.

Un alt personaj pitoresc al vieţii politice bihorene, care s-a bucurat de-a lugul carierei sale de un bun renume ce i-a deschis larg pungile cu banii publici, este Gavrilă Ghilea, actualmente vicepreşedintele Consiliului Judeţean Bihor. Indiferent de cine se afla la guvernare, Ghilea a ştiut să se adapteze rapid doctrinelor politice şi principiilor acestora, neavând nicio problemă în a trece de la stânga spre dreapta spectrului politic.

Ne întrebăm cum au fost posibile marile dezastre ale istoriei, cum au ajuns să se bată pe viaţă şi pe moarte zeci de popoare şi să curgă fluvii de sânge pe trupul lumii. Ceea ce se întâmplă în Kosovo este un exemplu al modului în care inconştienţa marilor puteri şi fanatismul unor primitivi conlucrează pentru dinamitarea păcii. Totodată, este o dovadă a faptului că omenirea nu a învăţat nimic din propriile greşeli.

Care va fi fost atitudinea secuiască, în timpul maghiarizărilor forţate de la sfârşitul secolului al XIX-lea sau în timpul legii Appony, ori pe vremea celebrului conte Tisza, a Monarhiei Dualiste Austro-Ungare etc? S-au împotrivit oare şi atunci sau erau gata maghiarizaţi? Aveau şi atunci suficiente „drepturi"? Mai poartă secuii nostalgia Imperiului?