Alegerile europene şi referendumul pentru uninominalul preşedintelui au avut un numitor comun, marea lehamite, şi două consecinţe: absenteismul jenant şi schimbări în arena politică, prin reducerea partidelor la o condiţie mai aproape de realitate decât cea din unele sondaje cu dedicaţie străvezie.

Recent, Asociaţia Tineretului Maghiar din Ardeal a transmis conducerii Primăriei orădene o scrisoare bilingvă de un cinism care frizează absurdul, mai ales că unele paragrafe conţin termeni ultimativi! Este vorba de inscripţionarea bilingvă a plăcuţelor cu denumirea străzilor.

Indiferent cât de strălucitor sau cât de şters a fost omul de-a lungul vieţii, concluziile finale se trag într-o oră, ascultându-le în sicriu, mirosind a tămâie. Atunci când bate vântul zădărniciei, toate ţelurile care te-au frământat, te-au motivat şi te-au făcut să înfrunţi o lume se reaşază. Totul se ordonează conform întrebării: Ce rămâne? Iar ceea ce rămâne este memoria omului.

S-au încheiat cele mai ciudate campanii din istoria confruntărilor electorale postdecembriste. Ele au premers scrutinele de mâine, de asemenea inedite. În mod normal, după o lună de dispute de programe, acum ar fi trebuit să ne vuiască tuturor capul de concepte europene şi de teorii ale sistemelor de vot. Dar, pentru că trăim într-o ţară de-a-ndoaselea, majoritatea nici măcar nu se va prezenta la urne.

După alegerea noului patriarh, lucrurile au luat o direcţie ciudată. Îngrijorările care au fost înainte de alegeri nu par a fi fără bază. Nu trebuie sa ne ascundem după deget că in Sfântul Sinod sunt două tabere: una ecumenistă si una tradiţionalistă. Dacă privim dialogul interconfesional am putea spune că nimic nu este rău. A dialoga cu oamenii care au alte păreri, alte convingeri, e un lucru bun dacă scopul este adevărul si numai adevărul. Dar ecumenismul în forma în care se manifestă e un pericol. Faptul că adepţii acestui ecumenism din sânul ierarhiei ortodoxe încearcă să impună în forţă membrilor BOR si mă refer în special la ierarhi care nu sunt încântaţi de direcţia pe care o are acest ecumenism, la monahii si preoţii care au alte puncte de vedere vizavi de problema despre care discutăm.

De Ziua oraşului în care locuim, 12 octombrie, a fost dezvelită statuia marelui om politic Aurel Lazăr, la capătul străzii care îi poartă numele. În 1930, la trecerea lui în istorie, ziarul "Dreptatea" din Bucureşti consemna: "Aurel Lazăr rămâne în istoria Ardealului unul dintre cei mai vajnici luptători pe tărâmul naţional, cel mai de seamă la graniţa de vest. Mare român, avocat distins, bun parlamentar, gospodar harnic şi cinstit, acesta a fost Aurel Lazăr".

Proiectul celei de "a treia republici", cea democrată, dorită de preşedintele Băsescu, ar putea fi iniţiat şi susţinut, după modelul spaniol, de către o federaţie de partide şi chiar de ONG-uri, care să îşi unească forţele într-o Uniune Democrată sau Coaliţie Populară pentru reformarea României.

Că Europa ne priveşte chiorâş se vede şi din reacţia italiană la prezenţa noastră în peninsulă: suntem priviţi ca o naţiune de Mailaţi! Ceea ce nu-i de colo, pentru că în tabloul sumbru al scenei politice româneşti din 2007 primeşte prin ricoşeu câteva raze doar de la tabloul economic, ceva mai luminos. Dar înviorarea economică are o singură cauză reală: munca de sclavi a "căpşunarilor" şi miliardele trimise de aceştia în ţară, unde euroii din greu munciţi prin Spania şi Italia încep să mişte ceva. Or, dacă acest şuvoi de bani dispare, dispare şi redresarea economică bazată pe "competitivitate"şi "competenţă managerială" cu care ne lăudăm. Şansele totuşi ca aşa ceva să se întâmple sunt mici: italienii vor sfârşi prin a respecta drepturile omului şi principiile Statului de drept şi vor pune capăt expulzărilor masive şi abuzive - pentru că, altminteri, cine o să-i mai slugărească?

Românii bejeniţi în statele latine din UE sunt percepuţi, în cel mai bun caz, drept rude sărace şi inoportune, iar succesul integrării lor depinde, în mare măsură, şi de politicile adoptate de fiecare stat gazdă în parte.