Poate părea surprinzător, dar politica externă practicată de Bucureşti prezintă multe similitudini cu cea promovată de Chişinău, cea mai izbitoare dintre ele fiind cea a jocului dublu. Teza “celor două state româneşti” a fost susţinută, de-a lungul timpului, de fiecare preşedinte al României postdecembriste, dar şi de alţi politicieni români marcanţi, indiferent de culoare politică. Că sângele apă nu se face o demonstrează însă modul paradoxal în care cele două state înţeleg să-şi promoveze politica externă. După dobândirea independenţei, Republica Moldova a pendulat nehotărât între CSI şi Europa. Dacă ezitările comunistului Voronin sunt previzibile, cele ale omologului său din stânga Prutului (care se întreba retoric în timpul ultimei confruntări televizate din campania electorală din 2004 de ce sunt blestemaţi românii să aleagă între doi comunişti, adică între Băsescu şi Năstase) par cel puţin ciudate. Imediat după câştigarea alegerilor, Băsescu a afirmat că direcţiile prioritare ale politicii externe în timpul mandatului său vor consta în securitate alături de SUA şi prosperitate alături de UE. Adică smântână de la vaca europeană şi protecţie de la coarnele americane. Întrucât nu poţi să ceri fără să oferi, Cotroceniul s-a pus total la dispoziţia Washingtonului. România a susţinut practic toate demersurile de politică externă ale americanilor, a menţinut trupele în Irak, iar preşedintele Băsescu a afirmat chiar că va introduce în strategia de securitate naţională doctrina loviturilor preventive. Dacă pentru “facilităţile americane”, România a plătit cu vârf şi îndesat, oferta pentru Bruxelles a fost mult mai săracă. De fapt, Băsescu a încercat să vândă şi partenerilor din UE marfa pe care o predase deja americanilor. Rolul României de viitoare ţară de graniţă, Marea Neagră, etc, etc. În urmă cu câteva zile, el le-a oferit retoric francezilor posibilitatea de a instala baze militare în România, dacă doresc. În privinţa Mării Negre, Băsescu a exagerat chiar până într-atât încât a repetat obsesiv, indiferent de ocazie, că 50% din necesităţile energetice ale UE provin din această regiune, iar în viitor procentul va ajunge la 70%. De fapt, cifrele vehiculate de preşedinte reprezintă, potrivit Strategiei de Securitate a Uniunii Europene, document elaborat în 2003, totalul importurilor UE de energie. Iar aceste importuri provin nu numai din Zona Mării Negre, ci, mai ales, din Golful Persic, Rusia şi Africa de Nord. Această ofertă “subţire” a fost însă dublată de un val de critici la adresa oficialilor UE sau de acţiuni în plan extern care au supărat mai ales Franţa. Ca o demonstraţie stranie că în cele două state vecine trăiesc totuşi români, politica externă îmbrăţişează aceleaşi direcţii. Ca şi Voronin, Băsescu crede că viţelul poate suge de la două vaci. Mai mult, ambii tind să creadă că viţelul poate suge de la două vaci, chiar dacă e obraznic. Este omeneşte să recunoaştem sau să proiectăm mai degrabă în semenii noştri păcatele şi defectele care ne caracterizează. Dar, dacă criticând răul din ceilalţi nu conştientizăm propriile lipsuri, suntem pierduţi.