Un tânăr şturlubatic primeşte într-o zi o scrisorică: "Dacă vei mai continua să te culci cu nevasta mea, să ştii că te împuşc!" Un prieten îi recomandă: "Omul ăsta pare că are de gând să treacă la fapte, ar fi mai bine să-i laşi nevasta-n pace". "Aş face-o bucuros", răspunde tânărul, "dar încornoratul nu s-a semnat. De unde să ştiu eu cu care anume din nevestele altora să încetez a mă mai culca?", răspunde tânărul. Cam cu asta poate fi comparat argumentul adus insistent în aceste zile cum că într-un anumit caz penal s-ar fi încălcat drepturile omului, pentru că s-a emis un ordin de percheziţie înainte de a i se fi adus acuzatului la cunoştinţă învinuirea. Gândiţi-vă în ce situaţie e pus bietul om: el ar ascunde bucuros, înainte de percheziţie, dovezile infracţiunii, dar nu ştie care dintre infracţiuni o are în obiectiv percheziţia. Ce să facă? Să-şi bată capul pentru a ascunde toate bunurile primite, pesemne, ca mită - tablourile, mobila, piscina, jacuzzi, termopanele - când urmărirea penală se referă doar la cele din urmă? O asemenea mentalitate de procurori stalinişti este intolerabilă într-un stat de drept! În realitate, nu numai că percheziţia trebuie efectuată înainte ca cel vizat să ştie pentru ce e anchetat, dar raţional e ca ea să fie efectuată înainte chiar ca el să ştie că e anchetat, ca să nu poată ascunde dovezile căutate. Pe Dâmboviţa, maimuţăreala statului de drept, e la modă, atunci când ne convine, venim cu argumentul "aşa se face în Occident", dar care bate argumentul logicii, de regulă modelul occidental fiind preluat incomplet, şchiop, epurat de elementele care nu convin celor în cauză. Aşa se face că diverşi potentaţi urlă ca din gură de şarpe că li se ascultă telefoanele ori li se verifică conturile bancare - pasămite aşa ceva nu se face acolo -, dar omit să-şi dea demisia din funcţiile publice, când sunt expuşi de presă în situaţii vădit scandaloase sau suspecte, de disproporţie între avere şi venitul legal, de pildă, aşa cum se face automat în ţările civilizate. Le convine foarte tare să servească prânzul la restaurant, până la suprasaturaţie şi râgâieli, dar se fofilează şi invocă drepturile omului, când le vine nota de plată! Statul de drept occidental este în percepţia dâmboviţeană un reţetar de dogme, dar preluat ciuntit şi adaptat după interese. Probele juridice nu pot fi folosite în proces, dacă au fost colectate pe căi ilegale, chiar dacă au valabilitate probatorie absolută. De ce? Care-i logica acestei prevederi? Dacă poliţistul care a adunat probele a făcut-o ilegal, să plătească pentru ilegalitatea sa, dar dacă proba autentică astfel obţinută dovedeşte fără dubiu că inculpatul e vinovat, să se ţină seama de ea şi să plătească şi acesta. Pentru că obiectivul Justiţiei e să afle adevărul, să înlăture incertitudinea, folosind orice bit de informaţie adevărată pe care-l are la îndemână, nu să respecte nişte proceduri dogmatice cu preţul ocultării adevărului şi măririi incertitudinii, care-i favorizează pe vinovaţi. La noi însă se merge cu absurditatea şi mai departe: nu sunt admise ca probe în justiţie nici măcar dovezile - de regulă, înregistrări audio sau video - provenite din partea serviciilor de informaţii ale statului. Chiar dacă aceste înregistrări au fost făcute perfect legal: serviciile de informaţii par a fi privite ca un fel de hobby al demnitarilor, a căror raţiune de a fi e să le ofere acestora o lectură picantă în dosarele informative, nu să servească un interes major al comunităţii. Altă absurditate: "nu e admisibil ca un învinuit să fie anchetat ani de zile", latră unii, chiar şi când e vorba de o anchetare în stare de libertate. De ce nu e admisibil? Dar să fure ani de zile e admisibil? Dar să scape după ce a furat ani de zile e admisibil? Dacă ancheta conduce la concluzia nevinovăţiei omului, dacă din ascultarea telefoanelor lui reiese dovada nevinovăţiei lui, atunci sigur că şi ancheta şi ascultarea trebuie să înceteze imediat. Dar dacă acestea nu reuşesc într-un anumit timp să furnizeze dovada vinovăţiei lui, nu există nici un motiv de principiu ca ele să înceteze, atâta vreme cât indiciile, presupus puternice, care au condus iniţial la decizia anchetei sau a ascultării, rămân integral valabile sau se înmulţesc. În cazul prelungirii anchetei, se poate pune problema costurilor acestei prelungiri, dar nu se poate pune problema de principiu a necesităţii opririi anchetei, dacă ea se face cu cel anchetat în stare de libertate. În sfârşit, un băţ foarte la-ndemână de pus în roatele Justiţiei este acuzaţia de motivaţie politică a anchetelor penale. În contextul anchetării cazului Zambaccian învinuitul a afirmat public că "Traian Băsescu şi-a propus distrugerea lui Adrian Năstase ca om politic". Nu excludem deloc această posibilitate şi ar fi extrem de grav dacă ar fi aşa! Ar fi extrem de grav dacă am constata că, după distrugerea lui Adrian Năstase ca om politic, toate acuzaţiile penale împotriva domniei-sale ar cădea, ar fi uitate, ar fi clasate, ar dispărea pur şi simplu. În acest caz, s-ar confirma că motivaţia iniţială va fi fost politică şi nu justiţiară. Dar în această privinţă ne vom lămuri destul de curând. Dacă după demiterea sau demisia dlui Năstase din fruntea Camerei Deputaţilor - obiectivul politic declarat al Puterii - anchetelor penale contra domniei-sale li se va pune temporizator sau frână, înseamnă că dl Năstase a avut dreptate: totul nu era decât un joc politic. Dacă însă ele vor continua şi după aceea în ritmul cu care ne-a obişnuit DNA, dacă se va ajunge la condamnarea penală a dlui Năstase în cazul că se va proba în justiţie vinovăţia sa, urmată posibil de confiscarea părţii din averea sa ce n-ar putea fi justificată, atunci se va dovedi că obiectivul fusese Justiţia şi nu Politica. Să remarcăm în final o trăsătură comună a anchetelor de corupţie în derulare acum şi care polarizează interesul opiniei publice. Este vorba, de regulă, de mari averi ale unor oameni care au avut multă putere în stat şi influenţă politică, şi despre care există suspiciunea că au fost acumulate prin corupţie. Suspiciune alimentată, în primul rând, de dimensiunea uriaşă a acestor averi, imposibil de acumulat din salarii de bugetari, fie ei şi demnitari. Raţionamentul anchetatorilor pare a fi: dacă aceste averi au fost acumulate prin numeroase luări ori dări de mită, foloase necuvenite sau comisioane pentru trafic de influenţă, este probabil ca măcar în unul din aceste cazuri urmele să nu fi fost şterse destul de bine, martorii să vorbească, conturile să releve vreo malversaţiune sau Monitorul Oficial să înregistreze vreo lege preferenţială. Şi un singur caz bine documentat este suficient pentru a se obţine condamnarea coruptului, chiar dacă acesta, precum Al Capone, va plăti doar pentru cel mai mic din păcatele sale. Fireşte că cel anchetat se apără de încercarea DNA de a pune în evidenţă o eventuală corupţie într-un caz punctual, de multe ori prin tertipuri care pun în evidenţă faptul că o anumită linie de investigaţie - o percheziţie, de pildă - i-ar fi fatală. Toate aceste chichiţe, tertipuri şi amânări, care pot întârzia şi poate chiar deturna Justiţia, ar fi inoperante dacă problema ar fi luată de la celălalt capăt. Dacă s-ar vota şi aplica Legea Voiculescu de confiscare a marilor averi ce nu pot fi justificate, în acest caz nu DNA ar avea datoria de a bâjbâi prin ceaţă în nişte afaceri pe care nu le cunoaşte, ci cel în cauză, care-şi ştie afacerile pe de rost, ar trebui să aducă dovada de dreaptă dobândire a fiecărui milion de dolari, începând cu primul. O treabă de jumătate de oră, dacă afacerile îi sunt cinstite şi registrele ţinute în ordine. O treabă imposibilă, dacă averea e furată!