La Editura clujeană Sarmis, director Dumitru Onaca, editură consacrată în câmpul literelor prin seriozitatea cu care promovează cartea - de ştiinţă, beletristică, poezie, de uz didactic etc. - a văzut lumina tiparului, în aceste zile, volumul de epigrame al lui Ionel Vidican. Autorul, care cu această ocazie îşi face debutul în rândul tagmei epigramiştilor, e orădean, trecut prin multe şi deloc uşoare încercări (după cum reiese din cele câteva note biografice înscrise pe coperta a IV-a a cărţii), surprinde prin câteva elemente reperabile în scrierea sa: el e, în acelaşi timp, adept al retoricii carnavaleşti, ţap ispăşitor dotat cu o putere încă genuină a construcţiei prozodice şi, de aceea, "pândit" pe alocuri în a cădea în academism. Ceea ce rămâne însă constant în scrierea sa este dorinţa de a crea sau recrea o realitate, de care ne lovim, zilnic, cu toţii: scumpirile, capitalismul sălbatic, noul spirit parlamentar din România, "europenizarea" sau Preşedinţia, televiziunile şi îmbogăţiţii zilei, tranziţia şi "legea junglei" care ne guvernează, minciuna şi inflaţia, pensionarii, democraţia, amorul... Catrene sau chiar epigrame, în cuprinsul cărora Ionel Vidican e când copil, când "om mare", când naiv, când rafinat, când pasionat, când detaşat, persiflând şi autopersiflându-se continuu, ca în Urare: "Mi-a urat unu-ntr-o doară/ Să am pensie uşoară,/ Brusc veni replica mea:/ Ea-i uşoară, Viaţa-i grea!" sau ca în Chestiunea zilei: "Oameni fără Dumnezeu,/ Nişte fiare zic, adică,/ Preţurile tot ridică,/ Cum s-ajung la ele eu?". Surprinzător la Ionel Vidican este că trecerea de la catren la epigramă nu se cere a fi însoţită de vreun demers psihologic de adâncime, ci asistăm doar la o schimbare de direcţie, de destinaţie; constantă rămâne dorinţa de a crea o realitate, o lume concretă, a lui şi a noastră, de imagini vitale, libere. Desigur, aceasta în măsura în care nu presupunem că libertatea implică o lipsă a disciplinei artistice. În această etapă de creaţie, Ionel Vidican e mai degrabă prea "disciplinat", el îndestulându-şi "foamea" de viaţă, descătuşându-şi percepţiile, aşa încât, în observarea faptului de viaţă, plenitudinea sau gândul subtil, abia schiţat, ajung să atragă atenţia cititorului: "Doamnei Politica": "Nici o floare nu-i voi da,/ Nici un simplu mărţişor,/ Că Doamna Politica,/ Are scop precis: să mor". În ciuda unor scăderi de ritm, inerente la debut, dar cu atât mai amuzante şi chiar fermecătoare, autorul are ce-i trebuie, adică peniţa ascuţită şi verbul muşcător, are umor şi bun simţ, precum în Poanta: "Epigrama aşa este/ După cum se povesteşte: Are tâlc, dacă ciupeşte/ Nu "scrie", dar... loveşte". Din partea editorului, "scrisoarea către un prieten" e tocmai lansarea pe piaţă, prilejuită de o fericită întâlnire colegială, a acestui prim volum de epigrame, a cărui apariţie o salutăm şi noi, clujenii, cu aceeaşi prietenie şi căldură.