În februarie 1945 comuniştii români provoacă grave tulburări politice. Totul culminează cu un miting organizat pe 24 februarie în Bucureşti, soldat cu numeroase incidente, comuniştii acuzând Guvernul gen. Rădescu că a deschis foc asupra manifestanţilor. Urmează o campanie de presă furibundă, ziarele de stânga cerând debarcarea guvernului şi aducerea la putere a Frontului Naţional Democrat. În ţară soseşte A.I. Vîşinski, prim-locţiitor al Comisarului Poporului pentru Afaceri Străine al URSS şi preşedintele Comisiei Aliate de Control pentru România. Printr-un ultimatum, impune regelui Mihai I demiterea guvernului Nicolae Rădescu şi instalarea guvernului FND condus de preferatul Moscovei, Petru Groza.

Instalarea guvernului Petru Groza pe 6 martie 1945 a accelerat procesul de transformare a României într-o ţară satelit a URSS. Noul preşedinte al Consiliului de Miniştri introduce imediat modelul sovietic în politică începând procesul de epurare în toate structurile sociale. În următorii doi ani vor fi expediaţi în închisori toţi liderii partidelor istorice româneşti. Mareşalul Antonescu şi cei mai apropiaţi colaboratori sunt judecaţi şi executaţi, mii de ofiţeri de carieră sunt scoşi din rândul Armatei şi condamnaţi la închisoare sau muncă silnică. În toată această nebunie a comunizării, Guvernul Groza a avut însă o contribuţie esenţială la recuperarea teritoriilor din Ardealul de Nord aflat sub ocupaţia Armatei Roşii şi la reforma agrară din acelaşi an.

Schimb de telegrame cu Stalin

Imediat după instalarea guvernului, Petru Groza trimite pe 8 martie o telegramă la Moscova adresată lui Stalin în care îl asigură de loialitatea sa, solicitând restabilirea administraţiei româneşti în Ardealul de Nord. În ziua următoare, 9 martie, mareşalul Stalin îşi dă acordul. Pe 13 martie, o delegaţie condusă de Vîşinski, din care mai făceau parte regele Mihai I, Petru Groza şi şapte membri ai Guvernului pleacă la Cluj-Napoca, unde are loc o mare adunare populară. "Clujul a sărbătorit printr-o grandioasă manifestare populară reîncadrarea Ardealului de Nord în România", titra "Viaţa Nouă" din Oradea în 16 martie. "Peste 60.000 de cetăţeni au aclamat pe MS Regele Mihai, pe A.I. Vîşinski şi pe membrii Guvernului Groza", acesta din urmă cuvântând: "Am hotărât să stăpânim şi germenul urii din sufletele oamenilor şi vrem ca poporul român şi cel maghiar, pe cari soarta le-a aşezat unul lângă celălalt, să nu mai fie duşmani."
Sprijiniţi de sovietici, membrii FND sunt instalaţi în fruntea judeţelor, oraşelor şi comunelor mari. Prin intermediul lor este pus în aplicare cel mai important punct de pe agenda Guvernului: reforma agrară.

Încep exproprierile

"Până pe 15 martie Reforma agrară trebuie pusă în aplicare", sunau directivele de la centru. În platforma program a FND - alianţa PCR, Frontul Plugarilor, MADOSZ, Partidul Social Democrat şi sindicate - legea reformei şi regulamentul de aplicare fuseseră pregătite din timp. "Cade sub expropriere orice moşie care depăşeşte suprafaţa de 87 iugăre (aproximativ 50 de ha), fără considerare la numărul membrilor de familie, chiar dacă terenurile sunt în localităţi diferite", se arată în art.2 al Regulamentului reformei. "Exproprierea se îndreaptă contra moşiei şi nu contra proprietarului. Drept bază de plecare va servi situaţia de drept şi de fapt din 23 august 1944", se arăta mai departe.
Moşiile care urmau a fi confiscate total şi împărţite ţăranilor au aparţinut în special criminalilor de război, "a celor vinovaţi de dezastrul ţării". De asemenea, la art.7 se prevedea că "moşiile acelor proprietari plecaţi cu armatele fasciste se vor confisca în întregime". Cei care "sabotau lucrul pământului" erau o altă categorie de proprietari cărora li se confisca moşia. În toate situaţiile, fiecare moşie era redusă la maxim 50 de hectare pe familie. Primii beneficiari ai împroprietăririlor au fost servitorii fără pământ de pe moşia expropriată, câte 3 iugăre. Urmau apoi micii proprietari cu pământ, "astfel încât terenul lor să cumuleze 5 iugăre cadastrale". În fiecare categorie "vor fi preferaţi cei care au luptat sau luptă în războiul de eliberare". S-a dat pământ inclusiv celor deportaţi la muncă în Germania, precum şi evreilor supravieţuitori. În fiecare comună unde existau suprafeţe excedentare, era constituit un fond de 5% pentru împroprietărirea ţăranilor din alte localităţi. În total au fost expropriate 1.468.000 de hectare, fiind împroprietărite peste 900.000 de familii ţărăneşti.

Legea conţinea şi câteva prevederi prin care se încuraja formarea micilor ferme familiale şi al "cooperativelor de exploatare". Un semnal străveziu pentru ceea ce avea să se întâmple peste numai patru ani: colectivizarea forţată şi desfiinţarea proprietăţii private asupra pământului, măsuri care vor declanşa în Bihor puternice mişcări ţărăneşti.