16 februarie, zi marcată în calendarele comuniste ca sărbătoare tradiţională a proletariatului român. În această zi era omagiată memoria celor căzuţi în sângeroasele evenimente din 15-16 februarie 1933, când ceferiştii de la Atelierele Griviţa din Bucureşti, s-au ridicat la luptă împotriva asupririi la care erau supuşi muncitorii.

Fără a face apologia implicării comuniştilor în organizarea şi conducerea luptelor greviste din ianuarie-februarie 1933, ne aplecăm cu pioşenie în faţa martiriului unor oameni obişnuiţi, care ajunşi la capătul răbdării, au folosit această formă extremă de protest, într-o conjunctură economico-socială nefastă, produsă de puternica criză economică mondială, ce a afectat puternic şi România. "Intensificarea măsurilor de spoliere a maselor populare, în primele luni ale anului 1933, a stârnit un val de indignare în rândul muncitorimii. Îndeosebi hotărârea luată de guvern la începutul anului 1933 de a reduce salariile, de a concedia un mare număr de muncitori şi funcţionari, de a spori impozitele şi în general de a continua cu mai multă îndârjire ofensiva împotriva nivelului de trai a populaţiei, a determinat organizarea unor viguroase lupte muncitoreşti în întreaga ţară" scria ziarul Scânteia în februarie 1933. Similitudinea cu perioada actuală este pur întâmplătoare. Astfel, ziua de 16 februarie, a devenit o sărbătoare, o zi de referinţă pentru cinstirea luptelor purtate de acest detaşament de elită al muncitorilor, ceferiştii. Această zi, a intrat în istorie şi de aceea nu trebuie ştearsă şi uitată, ci menţionată alături  de alte evenimente cu valoare istorică, indiferent de epoca în care s-a petrecut, în cartea care ne defineşte ca popor, istoria. Din păcate, istoria se rescrie în funcţie de viziunea şi interesele partidelor politice, aflate la putere şi ideologia lor. Ce rău poate să producă societăţii o astfel de comemorare? De ce, într-un stat democratic,cum ne pretindem că suntem, ne dezicem de faptele şi evenimentele istorice, bune sau rele, pe care societatea românească le-a parcurs? Mai mult, prezentarea trunchiată şi neatractivă a istoriei în manualele şcolare minimalizează rolul ei,  patriotic şi civic, în educaţia tineretului şcolar. În programa şcolară, istoria, ca obiect, nu mai deţine rolul de „Prima carte a unei naţii",devenind un obiect obscur, nesuferit de elevi. De ce oare nu urmăm rigurozitatea cu care alte ţări îşi iubesc istoria, ridicând-o la rang de carte sfântă? Noi preluăm în schimb, tot felul de obiceiuri şi tradiţii din apus, care nu ne reprezintă ca naţiune, pe care le ridicăm însă la rangul de sărbători; „Valentine,s Day," în loc de „ Dragobete", organizăm petreceri sinistre de „Hallowen" şi exemplele ar putea continua. Este vremea ca noi toţi să ne întoarcem ochii şi sufletele spre adevărata istorie, fiind convinşi că primul element al unităţii poporului îl constituie ataşamentul spiritual faţă de patrie, de istoria sa milenară,  pe care trebuie să o cunoaştem, să o cinstim şi să ne mândrim cu ea.