Sunteţi într-un tren într-o ţară străină, nu cunoaşteţi limba şi dintr-o eroare nu puteţi dovedi că aţi achitat biletul, deşi aveţi tichetul cu locul. Controlorii nu cunosc o limbă de circulaţie internaţională şi vă aplică o amendă de vorbiţi singur. Pe card aveţi banii necesari, dar controlorii vor cash. În caz contrar, la prima staţie vă coboară din trenul ce vă aducea acasă şi vă predau poliţiei. Ei, ce aţi face?!

A păţit-o un domn din Muntenia, taman în... Ungaria vecină. Alexandru Cazacu este din Olteniţa (jud. Călăraşi) şi a fost trimis toamna trecută în interes de serviciu la Budapesta pentru câteva zile. Pentru drumul de întoarcere firma la care lucra a ales să-i cumpere bilete de tren, fiind mai ieftin. Ei bine, de aici începe păţania lui Alex pe căile ferate maghiare. Într-un e-mail transmis redacţiei Crişana, Alexandru se prezintă ca fiind „român cu ceva componentă bulgară", undeva în trecutul strămoşilor săi, dar „absolut nicio legătură cu maghiarii".

Un foarte mare „Mulţumesc!"

„Îmi permit, stimată redacţie, să vă trimit acest e-mail pentru a felicita un cetăţean al oraşului dvs. care a fost alături de mine într-un moment limită", îşi începe Alex povestirea. „Prin acest mail  însă doresc să-i spun „Mulţumesc"  unei fete  din Oradea, care este de etnie maghiară. De fapt, un foarte mare „MULŢUMESC!"

Despre ce este vorba. În toamna trecută mă întorceam din Budapesta (fusesem trimis de companie pentru a mă întâlni cu un client austriac, cu avionul până la Oradea şi cu trenul până la Budapesta, fiind astfel mai ieftin, din câte am înţeles, deşi era să mă coste foarte scump, după cum se va vedea). Biletul de întoarcere fusese luat pe internet de la CFR/MAV de secretara noastră. Cumpăraseră corect, însă nu îmi dăduseră decât cartonul cu locul, nu şi cel cu dovada plăţii. A sosit evident controlorul, mi-a văzut biletul şi a început show-ul. Culpa era a mea. Am sunat urgent la firmă, mi-au trimis pe telefonul mobil factura (dovada plăţii). Dar zadarnic. În primul rând, marea surpriză a fost că nu vorbeau nici o limbă străină (engleză, franceză, italiană în care mă puteam descurca); nu îmi permit să spun că nu doreau. Deşi era un tren internaţional, fie el şi între două ţări din Est. Ca atare s-a hotărât amendarea mea. Am fost de acord, deşi tot arătam pe ecranul telefonului factura biletelor, plus faptul că era puţin probabil ca CFR/MAV să-mi fi dat biletul de loc fără să plătesc. Dar pentru a scăpa de această tevatură, eram de acord să plătesc cei 50 euro amenda stabilită de domnii controlori de la MAV. Însă eu doream să plătesc cu cardul dintr-un motiv foarte simplu: aveam doar 15 euro şi 100 de lei. Pe card aveam în jur de 250 de euro. Însă dânşii nu şi nu; ei nu au POS. Ca atare, trebuie să cobor la frontieră şi să mă predea poliţiei maghiare. Vă imaginaţi cum mă simţeam eu dând explicaţii la o secţie de poliţie a statului vecin! Nu îmi veneau în cap decât imagini cu soţia şi copilul şi nu ştiu de ce, un manual de conversaţie maghiar-român pe care nu îl aveam cu mine. Un coşmar mai mare nu se putea!"

Apare „îngeraşul"

„În timpul acestui spectacol, căci devenisem un personaj la care se uita un întreg vagon, am avut realmente un înger păzitor, dar nu unul invizibil, diafan şi plutitor, ci unul în carne şi oase, foarte frumos, care stătea pe bancheta din spatele meu", îşi continuă relatarea românaşul din sudul ţării. „Este vorba de o domnişoară din Oradea şi care se întorcea acasă. Ea a început să traducă domnilor controlori, a fost amabilă să explice celor de la mine de la firmă situaţia şi în general a fost de o amabilitate şi de o răbdare aproape incredibilă. Tot ea, la penultima staţie de pe teritoriul maghiar - când s-au schimbat controlorii şi m-au predat celor noi - a mai făcut o dată traducerea situaţiei mele, cu aceeaşi răbdare şi bunăvoinţă), şi tot datorită ei am „rezolvat" cu noul controlor maghiar (aşa cum se rezolvă şi în România cu naşul) până la frontieră. De la Episcopia Bihorului, după vamă, controlorii români, paradoxal, au văzut biletul şi nu mi-au zis nimic. La plecare, recunoscător încă o dată domnişoarei din Oradea, pe care nici măcar nu ştiu cum o cheamă, lăsându-i drept mulţumire o prăjitură luată de mine din gara Kelleti şi o revistă în care chiar cu două zile înainte publicasem un grupaj de versuri (mă bucurasem enorm, mai ales că luasem revista chiar în ziua plecării de la Bucureşti şi nu avusesem timp să o las acasă). Versuri pe care i le dedic cu toată recunoştinta mea  împreună cu mesajul Köszönöm szépen!

Tot domnişoara orădeancă încerca la un moment dat să-mi explice comportamentul controlorilor, zicând că se ştie că ungurii îi urăsc pe români, iar românii pe ungurii de când e lumea. Am replicat: chiar aşa? Cu siguranţă, a fost raspunsul ei râzând.

Eu, după această experienţă, continui să cred doar în valori umane perene ce nu ţin cont de limbă. La naştere nu îţi alegi părinţii, teritoriul, limba şi cultura de care aparţii. Doar le valorizezi sau nu. În plus nu există, zic eu, limbi sau culturi superioare unele faţă de altele, există doar oameni care fac diferenţa între dorinţa de evoluţie sau stagnare. O dovedeşte chiar şi această situaţie reală, dar mai ales această necunoscută tânără din Oradea."