Lumea care ne înconjoară ne face ceea ce suntem, mai mult sau mai puţin. Ca fiinţe umane, fiecare dintre noi are drepturi şi privilegii oferite de viaţă. Desigur, aceste elemente sunt adeseori separate de "porţi" şi mentalităţi diferite, aici intervine caracterul uman, deşi toţi formăm o unitate în care străbatem acelaşi "drum", destinul ne oferă căi diferite. Caractere diferite, vieţi diferite, păreri, idei diferite şi tot ce ne permite să "atingem" viaţa şi să o modelăm formează caracterul. Ce este acest caracter despre care întreaga omenire vorbeşte? Putem răspunde la această întrebare prin mai multe întrebări ... Cine eşti tu? Ce reprezinţi? Care este scopul tău? Toţi vorbim în viaţa de zi cu zi despre personalitate despre cum suntem noi, despre cum e lumea din jurul nostru, atacăm şi criticăm oameni care ni se par că nu respectă ideologiile noastre, fără să obţinem vreun efect care sa ne ajute sau mai bine zis sa îi ajute. De multe ori, ne schimbăm pentru ca lumea din jurul nostru se schimbă, pentru că apar noi raţionamente, care ne fac să ne schimbăm pentru a ne adapta. Din păcate, aceste schimbări nu ne reprezintă de cele mai multe ori şi creează doar matrici umane, uitate şi pierdute în propriul lor scop, în propria lor dorinţă, în propria lor speranţă ... Lumea, viaţa, aproape, dar, totuşi, atât de departe de a fi pe placul nostru, de a fi cum vrem noi să fie, încet, încet se schimbă, nu pentru că vrem noi, ci pentru că trebuie să se schimbe. Mulţi dintre noi nu suntem mulţumiţi de viaţa noastră, ba chiar uneori suntem nerecunoscători că ni s-a dăruit o viaţă, ne pierdem printre filele viselor noastre şi realizăm într-un final că am ajuns de unde am pornit ... La fila numărul unu, care este mai uzată şi mai tocită decât toate, sunt speranţele şi credinţa noastră. "Omul cât trăieşte învaţă", dar uneori suntem amagiţi, derutaţi, cu lacrimi în ochi şi ne dorim altceva de la Creatorul nostru, vrem ca totul să se oprească, ca totul sa înceteze, să fie altcumva decât a fost. Suntem ceea ce merităm sau merităm ceea ce suntem? Raspunsul îl afli când din biblioteca vieţii scoţi altă carte: Aşa am fost, aşa sunt eu, aşa voi fi mereu", creată de un autor foarte controversat oarecum mort, acel autor eşti tu şi nimeni altul. Te uiţi la poza de pe copertă (care reprezintă viaţa pe care ai avut-o) şi nu te recunoşti, nu te înţelegi pe tine însuţi şi te întrebi cum ai ajuns la pagina întâi, când, de fapt, totul s-a sfârşit înainte de a începe, înainte de a fi creată această pagină, tu ţi-ai „înjunghiat” propria viaţă, propriile vise şi speranţe, ţi-ai mutilat destinul şi l-ai lăsat să moară, într-un abis făcut din vieţile altora ... Nu mulţi dintre noi realizează că ne schimbăm, că timpul trece, că amintirile într-o zi se vor întoarce şi ne vor învăţa ceea ce nu am înţeles niciodată. De ce totul are un final? Şi atunci vom vărsa lacrimi şi ne vom transforma în pietre, care doar tac şi ascultă propria lor poveste. Plângând peste cărţi, peste coperte, vom da "praful" jos de pe viaţa noastră, de pe cărţile noastre, dar va fi prea târziu, pentru că timpul este o mare necunoscută, necunoscută este şi viaţa noastră, pâna în ziua în care ne uităm înapoi şi o revedem, zâmbim, ne înecăm în amintiri şi vrem să rămânem morţi în acel tărâm, vrem să avem şansa să urmăm alte căi, vrem să le cerem iertare viselor pe care le-am lăsat să moară alături de adevarata noastră persoană, alături de adevăratul "EU". Toţi căutăm raiul, toţi căutăm lumina, toţi căutăm bucuria, însă nu ne căutăm pe noi. Ne lăsăm împinşi într-o "baltă" murdară, la marginea unui "drum" pustiu, şi nu vedem decât nimicul şi zadarnicia care ne-au adus acolo. Atunci realizăm cine suntem cu adevărat şi simţim din nou mâna care ne-a creat. În astfel de momente, te ridici, te uiţi la cer şi vrei să-I spui "Iţi mulţumesc", dar ceva te opreşte şi te îndrumă mai departe. Ajungi, cumva, să te întorci înapoi, în ţinutul amintirilor şi reuşeşti să aduci înapoi entitatea pe care o vroiai în viaţa ta, nu ştii ce este, ce reprezintă, simţi doar fericire... şi nimic mai mult. În biblioteca ta apare o carte nouă, cu coperţi lucioase, îngrijită, perfectă, intitulată "Raiul l-am făcut, dar tot nu l-am cunoscut" şi, în mod surprinzător, tot tu eşti autorul, tot tu eşti pe copertă cu aceeaşi poză ca în prima carte, dar acum prima pagină este goală şi este mai specială decât celelalte pagini. Este pagina care te-a "adus", este pagina care te-a lăsat pe tine să te creezi, să te învii, să fii cum vrei să fii. Îţi iei "stiloul" îmbibat în "cerneala" timpului şi începi să scrii, să completezi prima pagină. Eşti oarecum mândru, pentru că vezi că nu reprezinţi şi nu eşti altcineva decât TU. Timpul necunoscut devine cunoscut şi părăseşti această lume, care ţi-a arătat ce înseamnă cuvântul "viaţă". "Paginile" din "bibliotecă" se vor transforma în cenuşă odata cu tine, iar "rafturile" răman goale şi pustii, "şoptind" în eternitate, oarecum trist: "Cum poate fi viaţa atât de grea?"