Poveşti de viaţă cutremurătoare, lacrimi şi regrete. Asta lasă în urmă jocul nefast al destinului, dacă nu eşti pregătit să îi faci faţă. Mi-au rămas întipărite în minte cuvintele şocante mărturisite de o fetiţă şi pe care le-am citit în paginile unui ziar: …”Eram cu sora mea când m-au vândut. Au vrut să o violeze, dar era operată de curând. Le-am spus să mă ia pe mine.” Periodic mass-media aduce în lumina reflectoarelor cazuri în care victimele traficului de persoane îşi povestesc drama pe care au trăit-o şi care parcă numără cu fiecare respiraţie orele de chin ce le-au măcinat tinereţea şi încrederea în propria persoană. Poate că ei percep foarte dureros fiecare întrebare sau poate că le lipseşte curajul de a povesti lumii întregi despre experienţele lor, pentru că fiecare cuvânt rostit s-ar putea transforma într-un ecou al spaimei interioare. Un astfel de moment îţi taie respiraţia, te face să nu mai ai încredere în tine, darmite în ceilalţi. Cert este că o perdea de umbră le-a acoperit viaţa pentru totdeauna şi prea puţini au curajul să o dea la o parte şi să se împace cu sine însăşi, în primul rând, iar mai apoi cu cei din jur. Li se impregnează o viziune negativă asupra lumii şi se închid în lumea lor, refuzând comunicarea cu cei din jur. Dar acest exemplu este doar unul dintr-o multitudine. Pe lângă victimele traficului de persoane, mai putem enumera şi alte cazuri nefericite: copiii străzii, copiii proveniţi din grupuri defavorizate, copiii cu nevoi speciale, etc. Dacă ar fi să privim pentru câteva clipe în oglinda timpului, am observa ce mult s-a schimbat lumea. Cu toţii am dorit să fi avut parte de o copilărie ca a lui Nică (personajul central din romanul Amintiri din copilărie, scris de Ion Creangă), plină de năzbâtii şi fără griji. Dar azi unii copii parcă nu se mai pot bucura de anii copilăriei. Cei mai mulţi dau piept cu lumea reală atunci când se află în circumstanţe nefericite; sunt luaţi prin surprindere, se maturizează brusc, iar vraja numită copilărie se rupe definitiv şi irevocabil. Drepturile omului s-au instituit pentru a fi respectate, iar noţiuni ca libertate, egalitate, respectul pentru celălalt, toleranţă, solidaritate nu ar trebui să rămână doar termeni bizari. În 1989, reprezentanţi din întreaga lume au decis că şi copiii au nevoie de o convenţie specială doar pentru ei, numită Convenţia pentru Drepturile Copiilor, deoarece minorii au nevoie de o protecţie specială. Drepturile copilului sunt atât de importante încât nici nu ne dăm seama. De la copii porneşte totul, de creşterea şi educarea lor depinde viitorul societăţii şi al naţiunilor. Drepturile copilului se regăsesc într-o serie de documente internaţionale care definesc drepturile şi principiile dezvoltării normale a unui copil. În România, drepturile copilului fac în prezent obiectul unei noi legi, aliniate la acquis-ul comunitar şi în concordanţă cu convenţiile internaţionale în domeniu. Copiii au drepturi oriunde s-ar afla - acasă la părinţii naturali, în familii substitutive, în instituţii de îngrijire sau la şcoală. Părinţii şi familiile, grupurile profesionale care lucrează cu copiii, dar şi orice cetăţean responsabil ar trebui sa ştie de existenţa acestor drepturi. Poliţiştii şi judecătorii sunt cei care au sarcina să aplice legea, dar toţi (în special cei care lucrează cu copiii) avem obligaţia să raportăm cazuri de abuz sau neglijenţă îndreptate asupra copiilor. Autorităţile publice locale şi centrale au obligaţia prin noua lege de a garanta şi promova drepturile copilului. Noua lege pentru drepturile copilului stabileşte foarte clar, pentru prima dată, că principala responsabilitate de a creşte un copil revine mai întai de toate părinţilor naturali ai acestuia. Legea obligă, de asemenea, comunitatea locală să sprijine copilul şi familia. Statul are rolul de a fi garantul acestor drepturi şi de a asigura respectarea lor. Acest lucru contrazice percepţia majoritară potrivit căreia statul poate înlocui părinţii, din moment ce poate asigura copilului adăpost şi mâncare. Legea promovează ideea serviciilor alternative de tip familial, acestea fiind un real sprijin pentru prevenirea separării copilului de parinţii săi, spre deosebire de vechile leagăne de copiii. Recunoaşterea demnităţii şi a drepturilor egale şi inalienabile ale tuturor membrilor familiei constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume, având în vedere importanţa demnităţii şi valorii umane care cer un progres social şi condiţii mai bune de trai în contextul libertăţii în sine. Fără nicio deosebire de rasă, culoare, sex, limbă, religie, naţionalitate şi origine socială, situaţie materială, statut la naştere sau orice alt statut, s-a proclamat dreptul copiilor la îngrijire şi asistenţă specială. Aşa cum se arată şi în Declaraţia drepturilor copilului: "Dată fiind lipsa sa de maturitate fizică şi intelectuală, copilul are nevoie de protecţie şi îngrijire speciale, inclusiv de o protecţie juridică adecvată, atât înainte, cât şi după naşterea sa”, în primul rând, copilul are dreptul la viaţă, iar statul este obligat să facă tot ce îi stă în putinţă pentru a asigura supravieţuirea şi dezvoltarea copilului. Pentru drepturile copiilor merită şi trebuie să luptăm, deoarece „toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii.” (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 1). Astfel drepturile nu trebuie îngrădite, ele necesită o continuă promovare şi prin ele să vedem o mai bună continuitate socială.