În excepţionalul discurs de recepţie la Academia Română din 29.V.1940, Liviu Rebreanu a făcut una din cele mai frumoase pledoarii pentru unitatea pământ - ţăran - sat, pe care el o considera atunci ca fiind temelia fiinţei noastre româneşti. "Cine rupe această legătură sfântă," spunea el, "rupe de fapt sufletul ţăranului român".

Această dezrădăcinare - care în termeni pretenţioşi se cheamă uzurparea ţăranului din dreptul lui de proprietate - a dus la involuţia satului, datorată la trei mari procese de degradare: depopularea, demolarea şi stagnarea. Ţăranul, amăgit în 23 martie 1945, când au fost împroprietărite aproximativ 2.000.000 de familii, fără să li se dea însă şi mijloace de muncă, a suportat după 4 ani, tot în martie 1949, începerea campaniei de colectivizare forţată, precum şi confiscarea de către stat a fermelor de 50-100 ha, rămase prin lege foştilor proprietari. De menţionat că, în 23 martie1945, proprietatea maximă admisă era de 50 ha, însă se admiseseră şi 100 ha pentru fermele individuale model. Stâlpul moralităţii ţărăneşti a fost clădit pe respectul profund faţă de proprietate şi pe frica de Dumnezeu. Cine a trăit în satele româneşti cred că îşi aminteşte că nu era mai mare ruşine la sat, ca furtul. Or, minţit, lipsit de pământ, amăgit de cei în care crezuse, ţăranul nu a ştiut că el era de fapt ţinta politicii comuniste care dorea să-l transforme din independent social în dependent, manevrabil, lefegiu, lipsit de posibilitatea de a-i prisosi, pus în situaţia de a nu se putea gospodări şi chivernisi, învăţat să fure - întâi de pe propriul lui pământ adus la CAP - apoi de aiurea, pus deci să calce în picioare tot ceea ce considerase el că este mai sfânt! Industrializarea socialistă a depopulat satele, trimiţându-i pe tineri să locuiască la oraşe în cutiile de chibrituri suprapuse, numite blocuri, crescând astfel rândurile clasei muncitoare, care putea fi manevrată social: voi conduceţi societatea! - iar când a început agonia sistemului, manevrată biologic: mâncare, apă, căldură, electricitate.

Ce menţionează ziarele vremii

La nici trei luni de la reforma agrară din martie 1945, în iunie 1945, subsecretarul de stat de la Agricultură din Guvernul Groza declară textual: "Guvernul ţine cont de realităţile naţionale, de specificul lor şi ca atare nu are gândul de a introduce noi modele de exploatare agricolă, verificate ca valoroase în alte părţi, dar care nu se pot transpune aidoma la noi". Un an mai târziu, în iulie 1946, cu ocazia unui miting electoral organizat la Piteşti, Teohari Georgescu, adresându-se "ţăranului care nu înţelege aşa uşor, ca muncitorul, adevărata faţă a partidelor istorice", dezminte "zvonurile privind colectivizarea pământului, colhozuri şi aşa mai departe". "Comuniştii", declară Teohari Georgescu, "au sprijinit şi sprijină în primul rând plugărimea ca să ia în stăpânire pământul ce i se cuvine". Ţăranii cu bunul lor simt ancestral realizaseră că ceva nu este în ordine. Cum puteai să crezi în seriozitatea comuniştilor, când iată, în Scânteia din 14 septembrie 1946, sub titlul "Putem avea mai mult ulei?", se dă un răspuns "ştiinţific" afirmativ de către Institutul Naţional de Cercetări Tehnologice, care, în urma unor studii "revoluţionare", ajunsese la concluzia că "seminţele de pătlăgele roşii, sâmburii de prune şi cei de struguri pot produce cantităţi impunătoare de uleiuri comestibile". Lor li se adaugă şi jirul "decapsulat şi decojit" - care toate pot înlocui uleiul de floarea soarelui. Pe de altă parte, ţăranii constată că oamenii care luptaseră pentru drepturile lor sunt asupriţi. Astfel, în ziarele din 5 octombrie 1946, sunt consemnate protestele ţăranilor din comunele Drăgăşani, Măciuca-Slăveşti, Horezu şi Pietrari din judeţul Vâlcea faţă de neacceptarea lui Ion Mihalache pe listele electorale.

Ion Mihalache era în vizor, devenise indezirabil

fiindcă pricepuse rapid manevra abilă, pur electorală a împroprietăririi, făcută nu ca să-i ajute pe ţărani, ci doar pentru a-i amăgi. Astfel, s-au expropriat 1.109.000 ha aparţinând proprietarilor cu peste 50 ha/exploataţie, din care însă, atenţie: 825.000 ha s-au distribuit ţăranilor, însă 243.000 au fost luate de stat, constituind embrionul agriculturii de stat, fostele G.A.S.
Cele circa 2.000.000 de familii împroprietărite nu au primit subvenţii pentru a-şi putea munci pământul, în timp ce statul comunist a luat totul pentru el. Astfel, în ziarele din 13 decembrie1946, se arată că sub controlul Ministerului Agriculturii şi Domeniilor s-a înfiinţat Regia Autonomă a exploatărilor agricole, zootehnice, a industriilor agricole şi maşinilor, pe scurt REAZIM. Prin lege este trecută în proprietatea regiei, deci a statului, o avere impresionantă: 266 ferme, adică cca 60.000 ha, 127 centre agricole, adică 4332 ha, 127.297 ha pământ arabil, păşuni, 30 de pepiniere (1000 ha), 343 loturi zootehnice (2224 ha), 17.000 capete de animale de rasă, 211 centre de maşini agricole (3135 tractoare, 2000 batoze, 5000 semănători), bunuri agricole aflate în proprietatea sau folosinţa altor ministere.
Or acest mod bizar de a trata proprietatea "pentru unul mumă şi pentru altul ciumă" nu a scăpat ochiului lui Ion Mihalache, care a sesizat imediat că scăderea suprafeţei medii exploatate de la 6,1 ha, în anul 1930, la 2,65 ha, în 1945, precum şi lipsa uneltelor nu pot duce la bunăstarea ţăranului. Problema fiind de o importanţă naţională este tratată cu mare seriozitate astfel că, în ziua de 23 ianuarie 1947, Centrul de Studii şi Documentare al PNŢ a discutat pe larg problema proprietăţii agrare într-o şedinţă prezidată de Ion Mihalache şi la care au participat nume ilustre ale vremii: Nicolae Penescu, G. Tască, prof. Gheorghe Zane, Ghiţă Popp, Pan Halipa, Aurel Dobrescu, avocat N. Paşcu, prof. Dimitrie Gerota, avocat V. Melinte, prof. Ion Jovin, prof. Marin Enăchescu, prof. Şerban Cioculescu, dr. Lazăr Iliescu, dr. Lucian Stănculescu, Augustin Visa şi alţii. Într-adevăr, Ion Mihalache apreciase just manevra comuniştilor şi viitorul i-a dat din păcate dreptate. Împroprietărirea temporară, pentru numai 4-5 ani, a unor familii avusese ca principal scop nu transformarea acestora din proletari în proprietari, ci câştigarea voturilor lor. (va urma)