La 7 iunie 1919, Conferinţa de Pace de la Paris somează Ungaria „să înceteze imediat atacurile împotriva cehoslovacilor, în caz contrar, guvernele aliate şi asociate sunt ferm hotărâte să recurgă la măsuri extreme pentru a sili Ungaria să înceteze ostilităţile şi să se conforme voinţei nestrămutate a Aliaţilor”.

În sfârşit, Conferinţa de Pace ia o atitudine fermă, dar nu era destul. La 13 iunie, Conferinţa de Pace notifică guvernelor român, cehoslovac şi ungar frontierele definitive, cerând ca forţele armate să înceteze ostilităţile şi să se retragă în cel mai scurt timp posibil în interiorul acestor frontiere. Armata ungară era invitată să se retragă din Cehoslovacia, făcându-se în acelaşi timp cunoscut guvernului ungar că, după această retragere, armata română se va retrage şi ea pe noile frontiere române de la est de Tisa.

Răspunsul sovietului ungar este ilar: „Republica sovietică doreşte să trăiască în prietenie şi pace cu toată lumea, ea nu are nicio intenţie să atace Republica Cehoslovacă şi nici nu a atacat-o”. La 16 iunie comunică apoi că a încetat orice operaţie agresivă şi va lua toate măsurile în sensul notificării, dar ţine să sublinieze că „teritorii locuite exclusiv de maghiari ar fi răpite, ca urmare a traseului frontierelor Republicii Ungare şi că, în astfel de condiţii, chiar un sistem de guvernământ atât de solid ca cel comunist n-ar putea să împiedice ca lupta pentru existenţă în interiorul frontierelor sale să nu degenereze într-un război”.

Pe 26 iunie s-a dat un nou ordin de mobilizare, cei vizaţi fiind din mediul rural. În acelaşi timp, au fost înrolaţi muncitorii din Budapesta şi alte oraşe din Ungaria bolşevică. Sunt aduse trupele de pe frontiera cehoslovacă. De-a lungul râului Tisa acţiunile provocatoare se înteţesc în prima jumătate a lunii iulie, sunt bombardate cu tir de artilerie poziţiile armatei române, iar la capul de pod Tokaj este forţată trecerea râului. Sunt infiltraţi agitatori în regiunile cu minoritate maghiară din România în speranţa izbucnirii unei revoluţii bolşevice, concomitent se accentuează atacurile bolşevicilor ruşi la Nistru, care, de asemenea, încearcă să provoace izbucnirea unei revoluţii în zonele locuite de minoritari în Basarabia.

Soldaţii români îşi completează rezervele de apă

Ezitările Antantei

Marele Cartier General (MCG) român interceptează pe 5 iulie o radiotelegramă prin care guvernul ungar comunică că, trupele române neefectuând încă retragerea hotărâtă, a reluat ostilităţile cu România. „Această îndrăzneală îşi are originea, în mare parte, în politica de tărăgănare a Antantei, în ce priveşte măsurile ce trebuiau luate, de multă vreme încă, pentru curmarea stărilor de lucruri din Ungaria”, scrie, în memoriile sale de război, generalul Gheorghe Mărdărăscu.

La 11 iulie Conferinţa de pace se întruneşte pentru a lua în discuţie situaţia turbulentă din Ungaria. Este prezent comandantul suprem al forţelor aliate, mareşalul Ferdinand Foch, împreună cu delegaţii tuturor statelor Antantei. Solicitat să-şi exprime părerea asupra oportunităţii unei acţiuni militare comune contra Ungariei bolşevice, mareşalul Foch a spus: „faţă de preparativele militare ale Ungariei, care pune astfel în discuţie opera păcii întreprinsă de Conferinţa de la Paris şi faţă de năzuinţele poporului ungar de a restabili ţara în vechile sale graniţe, profitând în acest scop de demobilizarea Antantei, singurul mijloc de a constrânge Ungaria la respectarea condiţiilor armistiţiului este o acţiune militară comună care să urmărească învingerea forţelor ungare, ocuparea Budapestei şi dezarmarea efectivă a Ungariei”. Analiza mareşalului Foch a fost exactă, dar nu aliaţii vor duce la îndeplinire asta, ci armata română, lăsată din nou singură să se descurce ca şi în 1916. Se estimează că pentru rezolvarea militară a situaţiei va fi nevoie de 200.000 de luptători. Preşedintele consiliului, Georges Clemenceau, cere părerea delegaţilor aliaţi, aceştia recunosc în unanimitate necesitatea unei acţiuni militare comune, interesul general fiind terminarea stării de lucruri de la Budapesta, dar aliaţii nu cad de acord asupra momentului acţiunii şi al forţelor implicate cu care să participe fiecare stat. În urma declaraţiilor delegaţilor rezulta că, până la hotărârea guvernelor aliate, se putea conta pe 6 divizii române, 1 sârbă, 2 franceze, 2 cehoslovace şi cu ce va mai contribui Anglia. Cum grosul forţelor armate era dat de România, mareşalul Foch solicită guvernului român să transmită cu ce poate participa la efortul de război.

Răspunsul MCG român soseşte la 16 iulie: „MS Regele încuviinţează ca armata română să dea cel mai mare concurs cu putinţă aliaţilor pentru restabilirea ordinii în Europa centrală şi garantarea păcii. În consecinţă, România poate participa la operaţiunile contra Ungariei cu 7 divizii în prima linie, dintre care două de cavalerie, şi o divizie de infanterie în linia a doua. Această divizie însă va trebui lăsată pentru paza liniilor de comunicaţie la est de Tisa, în zona pur ungurească din vecinătatea acestui râu. Divizia din linia a doua va putea lua parte şi ea la operaţiuni, în caz de absolută necesitate, şi numai dacă situaţia de pe frontul Nistrului va permite readucerea Diviziei 7 Infanterie care, actualmente, era singura rezervă pe acest front.

Trupele române pot să înceapă operaţiunile în 8 zile cel mai târziu după ce s-a hotărât definitiv întreprinderea acţiunii. Aliaţii să garanteze trimiterea muniţiilor şi materialului pe care România le are angajate în Franţa şi să ne pună la dispoziţie cel puţin 100 de locomotive, în cazul în care va fi nevoie şi se va putea transporta de pe frontul Nistrului una sau două divizii.”

Pregătirile aliaţilor au rămas însă doar la stadiul de intenţii, nici acest sprijin nu s-a materializat, deoarece Ungaria bolşevică declanşează ofensiva peste Tisa pe  20 iulie. Din nou, românii erau singuri, promisiunile aliaţilor cu intervenţia armată rămânând la acest stadiu, de promisiuni. „Din nou, soarta României era în mâna priceperii comandanţilor şi în puşca şi baioneta soldatului român. Şi din nou acesta va învinge”.

(SURSE - General Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei, Editura Militară, 2009; Cristian Negrea, Războiul româno-ungar de la 1919)

Explicaţii foto:
1. Soldaţi români din Regimentul 11 Siret căzuţi în luptele din defileul Ciuci (Valea Crişului Alb) în aprilie 1919
2. Afiş propagandistic bolşevic: parlamentul roşu de la Budapesta
3. Cască de război purtată de ostaşii armatei române
4. Soldaţii români îşi completează rezervele de apă

Citeşte pe aceeaşi temă: Răboiul româno-ungar din 1919 – Bătălia de pe Tisa şi ocuparea Budapestei