În vara şi toamna anului 1918, trupele Aliate lansează mai multe ofensive care vor demola Frontul de Vest şi pe cel din Balcani. În România veştile despre întorsătura favorabilă pe care a luat-o războiul a provocat euforie, iar armata română se pregătea să reintre în luptă.

Ofensivele Antantei pe frontul de Vest

Cunoscută ca „Ofensiva de o sută de zile”, operaţiunea aliaţilor a început la 8 august 1918. Bătălia de la Amiens a inclus Armata a IV-a britanică - pe flancul stâng, Armată I franceză - pe flancul drept, și forțe canadiene și australiene - în centru. Aliații au utilizat tancuri de clasa Mark IV și Mark V și 120.000 de soldați. Forțele Antantei au reușit să pătrundă în frontul german 12 km în doar șapte ore, iar Erich Ludendorff a numit această zi „ziua neagră a armatei germane”.

Totuși, după câteva zile, ofensiva a încetinit, unitățile Imperiului Britanic au întâlnit multe probleme cu majoritatea tancurilor lor (doar șapte din ele nu au suferit defecţiuni). Pe data de 15 august generalul Haig a stopat acțiunea și a început să dezvolte planurile pentru o ofensivă nouă în apropierea localităţii Albert, pe Somme. A doua bătălie de pe Somme a început pe 21 august. Aproximativ 130.000 de soldați americani au intrat în ofensivă alături de soldații Armatei a III-a și IV-a britanice. Bătălia a fost un succes enorm pentru Aliați, Armata a II-a germană fiind obligată să se retragă de-a lungul întregului front. La 2 septembrie, forțele germane erau împinse în spatele Liniei Hindenburg, unde se aflau la începutul războiului.

La 26 septembrie, Aliații au inițiat Ofensiva Meuse-Argonne pentru a străpunge Linia Hindenburg. Peste 260.000 de soldați americani au atacat frontal, toate diviziile reușit să atingă țintele lor inițiale, cu excepția Diviziei 79 de infanterie americane, care a întâlnit o rezistență puternică la Montfaucon și nu a reușit să avanseze în prima zi.

În ciuda sincopelor din ofensiva Aliaţilor, devenea evident faptul că Germania va pierde războiul. La întâlnirea de comandament a Puterilor Centrale desfășurată la Spa (Belgia) din 14 august, Ludendorff nu-și făcea iluzii despre sfârșitul războiului, afirmând că Germania are două opțiuni: distrugere totală sau un armistițiu, el recomandând a doua cale.

Pe parcursul lunii octombrie, artileria americană a continuat să bombardeze forțele germane care deja erau epuizate și derutate pe întregul front Meuse-Argonne. Presiunea din partea Aliaților nu s-a oprit până la sfârșitul războiului.

Din cauza numeroaselor pierderi, mulți comandanți ai armatei germane considerau că o înfrângere totală era inevitabilă. Pericolul unei răscoale generale era puternic. Amiralul Scheer și Ludendorff au decis să inițieze o ultimă ofensivă pentru a demonstra „curajul” flotei germane. Știind că o astfel de acțiune ar fi refuzată de către guvernul prințului Max von Baden, Ludendorff a decis să nu-l informeze despre planurile sale. Totuși, informația despre atacul pregătit a ajuns în portul Kiel, iar marinarii s-au revoltat. Mulţi dintre ei au fost arestați pentru refuzul de a participa la o ofensivă maritimă, pe care militarii o considerau o „sinucidere”. Generalul Erich Ludendorff și-a asumat răspunderea pentru acest incident și Kaiserul l-a demis din funcție pe 26 octombrie.

 

Ofensiva din Balcani

Pe 15 septembrie generalul Louis Franchet d'Espèrey a lansat mult aşteptata ofensivă a armatei aliate din Răsărit, cu punct de plecare de la Salonic. Două divizii franceze şi una sârbească au atacat pe frontul Armatei a XI-a germane, compusă în mare măsură din forţe bulgăreşti. În două zile, toate cele trei linii de apărare au fost străpunse, iar bulgarii s-au retras cuprinşi de panică. Pe 28 septembrie, Înaltul Comandament bulgar a cerut armistiţiu, care a fost şi semnat a doua zi la Salonic. Acordul prevedea trecerea liberă a trupelor aliate pe teritoriul Bulgariei, în cursul lunii octombrie trupele înaintând spre nord. Frontul românesc avea să fie restabilit în curând pe Dunăre.

Veştile despre înfrângerea Bulgariei s-au răspândit cu repeziciune în România şi au fost primite iniţial cu scepticism, fiind „prea bune ca să fie adevărate”. La 27 septembrie comandamentul german de la Bucureşti recunoştea înfrângerea şi i-a cerut primului-ministru Alexandru Marghiloman să amâne publicarea anunţului în presă. A doua zi, şeful Marelui Stat Major, generalul Constantin Christescu, i-a înmânat lui Marghiloman o copie a raportului politico-militar săptămânal pregătit pentru regele Ferdinand şi i-a spus: „Partida este pierdută pentru germani”. Nici acum Marghiloman nu îşi putea închipui înfrângerea finală a Germaniei şi dizolvarea Dublei Monarhii. Venise vremea lui Brătianu şi a cercului din jurul regelui Ferdinand, pentru a se repoziţiona astfel încât România să tragă foloase maxime din înfrângerea duşmanilor.

 

Remobilizarea Armatei române

Primii paşi spre reorganizarea armatei fuseseră făcuţi încă din timpul celei de a doua bătălie de pe Marna, în secret, deoarece Marghiloman nu îşi dăduse acordul. Iniţiativa a aparţinut generalului Christescu şi staff-ului său din MSM. Planurile au fost ţinute ascunse, iar ordinele date verbal. În acest mod s-a întârziat cât mai mult posibil procesul de demobilizare, pentru a păstra cei mai buni soldaţi şi ofiţeri. La începutul lunii septembrie erau încă sub arme în jurul a 170.000 de soldaţi şi ofiţeri, cu cel mai bun armamant disponibil şi muniţie suficientă pentru 20 de zile de luptă pentru nouă divizii. Partea a doua a planului a fost declanşat imediat după căderea Bulgariei. Generalul Christescu a ordonat elaborarea unui plan detaliat de mobilizare „cât mai repede cu putinţă”, dar „cu cea mai mare discreţie, astfel încât comandamentul german să nu afle nimic despre pregătirea unei asemenea acţiuni”. Au fost create două grupuri în planul de mobilizare. Grupul Unu, ce putea fi constituit rapid, era alcătuit din divizii formate în majoritate de rezervişti din Moldova şi includea, de asemenea, diviziile din Basarabia.

Grupul Doi era compus din divizii aparţinând corpurilor de armată II şi III, al căror personal trecuse în Muntenia. Scheletul lor avea să se formeze în Moldova, fiind ulterior completat pe măsură ce se întorceau alţi soldaţi şi ofiţeri. Desigur, în ciuda precauţilor, poliţia secretă a lui Mackensen a observat mişcările românilor, precum şi afluxul de bărbaţi care se îndreptau spre Moldova. Pe 9 octombrie, generalul Christescu a ordonat ca tot personalul militar detaşat să se întoarcă la unităţile proprii până pe 14 octombrie. În armata română, după înfrângerea Bulgariei, se făceau auzite voci care cereau ocuparea imediată a Dobrogei. Trupele erau nerăbdătoare să lupte şi să se răzbune, motiv pentru care Marghilomam a cerul OKM (Comandamentului Mackensen) ca Dobrogea să fie ocupată de trupe mixte, româno-germane. Germanii păreau că acceptă propunerea, dar erau preocupaţi de faptul că România putea intra din nou în război, ameninţând spatele frontului german.

„Pentru mine”, consemna feldmareşalul August von Mackensen în jurnalul propriu, pe 4 octombrie, „principala întrebare este acum «Ce va face România?»” El trimitea o telegrema la Înaltul Comandament german în care menţiona: „Dacă ea (România) se alătură încă o dată Antantei, atunci Balcanii şi, poate, întreg războiul sunt pierdute pentru noi. Nu trebuie să renunţăm la nimic pentru a câştiga România de partea noastră”. O variantă rămânea reactivarea operaţiunii Fangstoss (atacarea armatei române şi ocuparea Moldovei), dar nu aveau suficientă forţă. În astfel de condiţii s-a încercat calea diplomatică, Marghiloman fiind convins de ofiţerii germani din stafful lui Mackensen să-i propună regelui Ferinand următorul plan: recuperarea Dobrogei, restabilirea vechii graniţe pe Carpaţi, neutralitate faţă de Puterile Centrale şi „să renunţe în mod explicit la Transilvania, cerând eventual, în caz de nevoie, autonomie locală pentru aceasta”. La 13 octombrie premierul i-a recomandat regelui să accepte propunerile deoarece Antanta nu era dispusă „să dezmembreze Austro-Ungaria” - referindu-se la discursul preşedintelui SUA Woodrow Wilson din ianuarie, care vorbise numai de autonomia popoarelor din Dubla Monarhie.

„România nu poate primi Transilvania. Pentru ca această provincie să pimească autonomia, trebuie să existe relaţii bune între România şi Ungaria”, susţine Marghiloman.

Regele Feridinand a respins argumentele deoarece premierul era incapabil să observe corect turnura pe care o lua războiul, iar pe 19 octombrie a fost lansată declaraţia lui Wilson prin care se susţinea autodeterminarea popoarelor din Dubla Monarhie, întreaga argumentaţie a lui Marghiloman fiind anulată.

(Va urma)

Explicaţii galerie foto: 

1. Bătălia de la Amiens a deschis ofensiva de 100 de zile
2. Prizonieri germani capturaţi după Bătălia de la Amiens
3. Soldaţi francezi luptând în ruinele unei biserici în timpul ofensivei de pe Marna
4. Generalul Constantin Christescu
5. Alexandru Marghiloman