În tulburata lună octombrie 1918, luna prăbuşirii politico-militare a Dublei Monarhii, Viena a reprezentat principalul centru de întretăiere a şuvoaielor de soldaţi care se revărsau dinspre fronturi, în special de pe cel italian. Aici luptaseră foarte mulţi români ardeleni, iar gruparea militară ce se constituia la Viena trebuia organizată şi trimisă legal, înarmată, în Transilvania.

Epopeea vieneză

La izbucnirea Marelui Război, ca şi ceilalţi fruntaşi ai Partidului Naţional Român (PNR), Iuliu Maniu a refuzat să semneze declaraţia cerută de guvernul de la Budapesta prin care se solicita intrarea României în război alături de Austro-Ungaria. După noi tratative eşuate, în 1915 autorităţile maghiare au decis ca Iuliu Maniu să fie încorporat şi trimis pe front - beneficia de protecţie, fiind angajat ca jurisconsult al Mitropoliei Române Unite de la Blaj, funcţie pe care o va îndeplini până în încorporare în armată.

Timp de şase luni a urmat Şcoala de ofiţeri de la Sibiu, după care a fost trimis pe frontul din Italia. El nu a acceptat să treacă graniţa în România, preferând să nu se angajeze într-un conflict cu autorităţile, care îl putea duce la închisoare. Pe perioada războiului a revenit de multe ori în Transilvania unde a discutat cu fruntaşi ai PNR despre acţiunile ce urmau a fi întreprinse, în funcţie de evoluţia războiului.

Sfârşitul anului 1918 a reprezentat punctul culminant al mişcării de eliberare din Transilvania. În luna octombrie, ofiţerul de artilerie Iuliu Maniu se afla la Viena, cu Regimentul 64 Orăştie. Acesta avea un efectiv de peste 5.000 de oameni, în proporţie de 85% fiind compus din români.

La 30 octombrie a luat fiinţă la Viena, în cadrul unei întruniri ţinută la restaurantul „Dreher Pern” de lângă palatul imperial Schönbrunn, un Comitet Naţional al Românilor din Transilvania. A doua zi s-a constituit Senatul Central al Ofiţerilor şi Soldaţilor Români, care şi-a asumat sarcina de a grupa în jurul său pe „toţi ofiţerii şi soldaţii români aflători în părţile de apus ale monarhiei”.

La şedinţa constitutivă s-a afirmat că toţi românii aflaţi sub arme „vor sta neclintiţi în serviciul cauzei sfinte a naţiunii române.” Conducerea de drept a Senatului militar a revenit generalului de divizie Ioan Boieriu (foto dreapta), cel mai mare în grad dintre ofiţerii români aflaţi la Viena. Acesta fiind însă bolnav, s-a stabilit ca atribuţiile sale să fie exercitate temporar de căpitanul Traian Popa.

Acest Senat militar român a fost recunoscut ca for naţional reprezentativ de către ministrul de război austriac Rudolf Stöger-Steiner von Steinstätten, cu care a tratat în acest sens o delegaţie românească compusă din Iuliu Maniu, căpitanul Traian Popa şi profesorul universitar bucovinean Claudiu Isopescu-Grecul. Aceştia au obţinut nu doar recunoaşterea oficială, ci şi instalarea corespunzătoare a soldaţilor în „k.u.k. Franz-Ferdinandkaserne” din capitala Austriei. Astfel, acest Senat militar a legalizat trimiterea unor unităţi militare române spre Transilvania - preocuparea sa principală - şi a inclus mai apoi sub conducerea sa „Legiunea română din Praga”, constituită în aceeaşi perioadă şi cu acelaşi scop.

Din cauza incapacităţii fizice a generalului Boieriu de a se ocupa de coordonarea acţiunilor, rolul lui Maniu a crescut semnificativ, acesta fiind principalul catalizator şi decident din Senat. Avea o experienţă foarte bună de conducere, fusese deputat, era doctor în drept şi cunoştea foarte bine mecanismele politice şi juridice din cadrul Monarhiei aflate acum în disoluţie. Pe 11 noiembrie împăratul Carol a abdicat, a doua zi Austria devenind republică.

Două momente mai trebuie reţinute din activitatea Senatului militar românesc de la Viena. Începând cu 8 noiembrie Senatul românesc de la Viena a început editarea unui organ de presă propriu, naţional, intitulat Timpul nou. Foaia soldaţilor români. Pe 17 noiembrie are loc la Viena solemnitatea depunerii jurământului de credinţă şi sfinţirea drapelului românesc, desfăşurată într-un cadru impresionant.

Tratativele de la Arad

În 13 noiembrie s-au încheiat la Belgrad şi negocierile dintre Antantă şi guvernul ungar, care dorea să-şi asume asigurarea ordinii în „regatul Ungariei”, inclusiv în Transilvania. În perioada următoare, însă, Senatul militar românesc a acţionat exemplar prin organizarea militarilor români din armata imperială şi trimiterea lor în Transilvania, unde au fost puşi la dispoziţia Consiliului Naţional Român Central (CNRC).

Tratativele care se derulau între Consiliul Naţional şi oficialii de la Budapesta au eşuat din cauza lipsei totale de deschidere la dialog a părţii ungare. Ca atare, pe 10 noiembrie, CNRC a notificat guvernului maghiar decizia de a prelua asupra sa guvernarea Transilvaniei. O nouă delegaţie a guvernului ungar a fost trimisă la Arad trei zile mai târziu, cu scopul salvării cu orice preţ a „regatului ungar”. În acest scop a fost desemnată o delegaţie puternică, condusă de Jászi Oskar, ministrul Naţionalităţilor, un reputat profesor sociolog, născut la Carei. Planul vizat de Jászi Oskar era transformarea „regatului Ungariei” - fosta jumătate estică a defunctului imperiu - într-o „confederaţie dunăreană” sub numele de „Statele Unite ale Dunării”. Se făceau concesii românilor în sensul autonomiei administrative în ţinuturile în care erau majoritari şi o enclavizare etnică a Transilvaniei.

În semn de mare preţuire, membrii Consiliului Naţional Român Central au tergiversat lucrările până la sosirea lui Iuliu Maniu de la Viena, acesta nefiind, de altfel, membru al Consiliului. Partea ungară a pledat pentru găsirea unei soluţii provizorii până la Conferinţa de Pace, însă această propunere a fost refuzată categoric de Maniu: „Naţiunea română pretinde independenţa sa de stat şi nu admite ca acest drept să fie întunecat prin soluţii provizorii”. Vasile Goldiş a punctat şi el, pe 14 noiembrie, că „independenţa deplină de stat a Transilvaniei” nu este negociabilă. La întrebarea insistentă a ministrului Jászi Oskar, că, în definitiv, ce doresc românii, Iuliu Maniu a răspuns laconic şi cuprinzător: „despărţire totală” (teljes elszakadás). A urmat o lungă prelegere a ministrului maghiar, care însă nu şi-a atins scopul, după care tratativele fără nicio perspectivă au fost întrerupte.

La Budapesta, după „revoluţia crizantemelor” şi asasinarea primului ministru Tisza István, pe 16 noiembrie a fost proclamată Republica Democrată Ungară, iar socialistul Mihály Károlyi a devenit primul președinte al țării.

În linie dreaptă

În prima sa şedinţă ţinută după tratativele eşuate cu ministrul Naţionalităţilor ungar, Consiliul Naţional Român Central a lansat circulara din 15 noiembrie 1918 către Consiliile Naţionale Române comitatense, cercuale şi comunale din Transilvania şi Ungaria, prin care se anunţa, în 12 puncte, măsurile necesare şi pregătirile ce urmau în vederea Marii Adunări Naţionale (regulamentul de alegere al deputaţilor). Nici data şi nici locul acestei adunări nu erau definitiv fixate. În scurt timp însă s-a ajuns la concluzia că niciun alt loc nu era mai potrivit decât Alba Iulia, atât din considerente istorice, cât şi strategice.

Imediat după stabilirea oficială a locului de adunare, Consiliul Naţional Român Central i-a încredinţat lui Iuliu Maniu, pe 17 noiembrie, sarcina de a se deplasa la Alba Iulia şi Blaj, pentru a-i informa pe cei de aici despre onoranta, dar şi solicitanta alegere. În 18 noiembrie, Maniu sosea la Alba Iulia, unde a remarcat „vrednicia locotenentului Ovidiu Gritta” şi căruia i-a cerut să constituie o „Companie de Onoare” pentru ceremoniile prilejuite de adunare. Decizia de a se deplasa şi la Blaj ţine exclusiv de dorinţa lui Maniu, el fiind deosebit de legat de acest loc unde a activat profesional, un lucru mărturisit, de altfel, public, într-un expozeu publicat de ziarul Unirea. „Primul meu drum în Ardeal a fost spre Blaj. Este şi explicabil acest lucru, fiind Blajul cel mai intelectual centru al nostru – centru de care ne leagă cele mai sfinte şi cele mai minunate tradiţii ale neamului românesc. Am venit ca un frate care vrea să spună ce are pe inimă fraţilor săi, prietenilor săi”, spunea Maniu.

Tot în aceaşi zi de 18 noiembrie, Consiliul Naţional Român Central a publicat manifestul Către popoarele lumii - în ediţie trilingvă (română, engleză şi franceză), inspirat din Declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale Americii (1776). Prin manifest se comunica hotărârea de a convoca o Mare Adunare Naţională a românilor care să voteze unirea tuturor teritoriilor locuite de aceştia cu Regatul României. Naţiunea română declară sărbătoreşte „că din ceasul acesta, oricum ar decide puterile lumii, este hotărâtă a pieri mai bine decât a suferi mai departe sclavia şi atârnarea”.

Peste numai alte două zile a fost lansat la Arad actul convocator al Adunării, primit pretutindeni cu imensă bucurie de către români. Ce au reuşit atunci membrii Consiliului Naţional Român Central, în acele vremuri tulburi, reprezintă o remarcabilă antologie de etică administrativă şi politică, de concepţie superioară.

Alegerile pentru desemnarea deputaţilor fiecărei circumscripţii la Marea Adunare Naţională s-au desfăşurat pe parcursul a 10 zile. Iuliu Maniu a fost ales delegat în circumscripţia electorală Vinţu de Jos.

În întreaga Transilvanie, Maramureş, Crişana şi Banat, în zilele următoare, s-a pornit un imens marş popular spre Alba Iulia, cu trenul, cu căruţele sau pe jos. Alături de cei 1.228 de delegaţi ai românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au sosit alte zeci de mii de români, dornici să fie martori la învierea neamului şi făurirea României Mari.

În ediţiile viitoare vom prezenta modul cum s-au derulat lucrările Marii Adunări Naţionale, discursurile rostite atunci, atmosfera populară.

Explicaţii galerie foto: 

1 – 17 noiembrie 1918, Viena. Solemnitatea depunerii jurământului şi sfinţirea drapelului românesc
2 – Participanţi la Adunarea de la Alba Iulia
3 – Iuliu Maniu, parlamentar la Budapesta
4 – Actul convocator al Marii Adunări Naţionale

Surse - Sever Stoica - „Iuliu Maniu”, Cluj 1932; Ioan Scurtu (coord.) - „România. Documentele Unirii. 1918”, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993; Ioan Scurtu - „Iuliu Maniu”, Ed. Enciclopedică Bucureşti, 1995; Nicolae Josan - „Consideraţii pe marginea prezenţei lui Iuliu Maniu la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia”, Annales Univ. Apulensis, 1998.