Disputa privind aderarea Ucrainei şi Georgiei la NATO sau mai exact opoziţia Franţei şi a Germaniei faţă de acest proiect reprezintă doar unul dintre microbii unui sindrom care macină Alianţa din interior.
Franţa aspiră la o Uniune Europeană transformată într-o putere mondială, care să aibă centrul de influenţă la Paris şi care să aibă un cuvânt greu de spus în problemele militare, politice şi economice mondiale. Ca să îşi îndeplinească acest scop, Parisul, dar în special preşedintele Sarkozy, vrea să convingă Statele Unite să accepte revenirea Franţei în structurile de comandă ale Alianţei, pe care le-a părăsit de bună voie în anul 1966. Washingtonul ar mai trebui să fie de acord şi cu o structură militară europeană independentă, lucru care nu-l prea agreează Bush.
Proiectul european se referă la Politica europeană de securitate şi apărare şi politica externă şi de securitate comună. Aceste proiecte urmăresc o alianţă militaro-politică europeană care să înlocuiască NATO pe continentul european. La Bruxelles se lucrează deja cu îndârjire la crearea de instituţii identice cu cele ale Alianţei Nord-Atlantice, urmărindu-se centralizarea achiziţiei şi producţiei de echipamente militare, precum şi promovarea complexului militar-industrial european. Toate aceste acţiuni ale Europei duc la scăderea capacităţii de apărare a NATO şi, totodată, urmăresc diminuarea compatibilităţii sistemelor de apărare europeană cu cele ale Statelor Unite. E vorba despre crearea de doctrine militare şi comandamente separate. Un exemplu în acest sens este proiectul Galileo, care se doreşte a fi o replică a sistemului american GPS de poziţionare globală prin satelit.
Politica europeană de apărare, pe lângă faptul care subminează NATO, încalcă mai multe acorduri internaţionale care reglementeză relaţia NATO-UE. Cu toate acestea, mai multe misiuni ale acestui proiect european s-au dovedit a fi doar eşecuri, relevând încă o dată că europenii nu au capacitatea de a organiza de unii singuri misiuni militare de amploare fie chiar şi de menţinere a securităţii.
Deci, Franţa, care în prezent subminează poziţia NATO pe toate planurile, doreşte acum să reintre în structurile de comandă ale Alianţei, pentru a fi, probabil, un virus care să macine în structurile Alianţei. Pentru a fi reprimită în structura de comandă NATO, Parisul a promis că va mai trimite ceva soldaţi în Afganistan. Deci, NATO se confruntă cu probleme în Afganistan, iar Sarkozy condiţionează de anumite lucruri o participare firească a trupelor franceze în Afganistan. La fel se comportă şi Angela Merkel, care conduce ţara bazându-se pe sondajele de opinie, care arată cât de ostili sunt nemţii faţă de intervenţiile militare. Concluzia este că politica europeană duce la disoluţia NATO.

Dan ŞANDRU