Reducerea în continuare a cheltuielilor administrative nu poate aduce aportul financiar necesar pentru că, așa cum se poate observa, acestea mai au o pondere în total în buget de aproximativ 10-12%. Restul sunt cheltuieli de personal. Finanțarea de bază şi cea suplimentară care se realizează anual ar trebui sa fie majorate substanțial (cel puțin cu 15-20 de procente) pentru anul 2018.

 

Măsurile pe care le poate lua instituția nu mai sunt la nivelul gravitații situației şi de aceea consider că statul trebuie să se implice cu mai multă responsabilitate în organizarea învățământului superior și-n reevaluarea modului de finanțare a acestuia. Există, de fapt, două categorii de măsuri care pot şi trebuie avute în vedere în ce priveşte îmbunătățirea situației financiare a Universității din Oradea:

 - măsuri care privesc instituția şi care pot fi stabilite şi aplicate de către aceasta

- măsuri care trebuie luate la nivelul Ministerului Educației în calitate de ordonator principal de credite.

În prima categorie ar intra, ținând seama de situația Universității din Oradea, măsuri care parțial au mai fost avute în vedere, aplicate cu succes de către fosta şi actuala echipă managerială, dar şi unele care trebuie regândite sau concepute în mod profesional. Cum spuneam, situația financiară din prezent nu mai poate fi rezolvată doar cu acest tip de măsuri. Nu voi insista cu descrierea acestora acum, voi reveni cu altă ocazie. Aş enumera doar pe scurt câteva:

- o evaluare financiară a tuturor programelor de studiu şi stabilirea cauzelor care determină neacoperirea costurilor. Închiderea unui program de studiu sau trecerea lui în conservare ar trebui realizată, pe cât posibil, numai după înființarea altora. 

- o mai bună corelare, simplificarea planurilor de învățământ şi a statelor de funcții. Eliminarea suprapunerilor în ce privește conținutul disciplinelor, al programelor de studiu. Reorganizarea departamentelor pe criterii de natură strict profesională. 

- măsuri de stimulare pentru îmbunătățirea activităţii de cercetare

- gospodărirea în continuare în mod rațional a resurselor existente şi creșterea veniturilor proprii prin valorificarea mai bună a elementelor de patrimoniu pe care instituția le deține.

Un efort suplimentar din partea celor care fac parte din sistemul de management de a înțelege situația financiară reala a instituției în ansamblul său, din acest moment, astfel încât să poată gândi şi aplica măsuri ce vizează întreaga universitate şi nu numai unele care pentru moment par convenabile unui grup, unei facultăți sau unui departament. Reducerea de personal sau a posibilităților de promovare ar trebui sa fie ultima dintre măsuri şi numai cu caracter excepțional. Aceasta pentru simplu motiv că un cadru didactic universitar se formează în timp îndelungat, şi cu semnificative cheltuieli. Cadrele didactice universitare sunt chemate să aducă plusvaloare în plan științific şi de aceea societatea trebuie să le organizeze activitatea, să o stimuleze şi aprecieze. Inutil să spunem câtă nevoie socială există în ce privește învățământul şi cercetarea. În ce privește cea de-a doua categorie de măsuri aş aprecia că în acest moment acestea sunt cele mai importante. Nu am pretenția că sunt în măsură să le observ pe toate, dar cred că cel puțin cateva ar fi potrivite pentru Universitatea din Oradea şi pentru alte instituții de învățământ superior. Poate pentru întreg sistemul. Prima ar trebui să fie o corelare corespunzătoare între criteriile privind calitatea şi modul de finanțare a învățământului. Prevederi ale standardelor de calitate referitoare la numărul de studenți în formațiunile de studiu, la numărul de cadre didactice şi structura acestui număr sau numărul de ore din planul de învățământ aferent disciplinelor din programele de studiu presupun alocări de resurse financiare. Din câte am văzut şi auzit o corelare corespunzătoare nu s-a realizat niciodată după anii ‘90. Corelarea presupune act de decizie în legătură cu obiectivele pe care le are sistemul de învățământ superior privind calitatea şi de asemenea, în mod strict necesar, stabilirea domeniilor şi specializărilor în care statul este interesat şi pe care le poate finanța. Acestea vor trebui finanțate la nivelul real al costurilor şi la standarde ridicate privind calitatea. A doua direcție se referă la sistemul de finanțare însuși. Ani mulți la rând nu a existat o metodologie unică şi transparentă de finanțare în învățământul superior. Nu comentez asupra cauzelor, dar acest lucru, am observat, că a putut lasă posibilitatea pentru finanțator să aloce fondurile într-un mod oarecum discreționar. Beneficiarii principali ai acestei situații au fost, de regulă, instituțiile de învățământ așa-zis mari. Lăsăm deoparte alte neregularități care apar în ce privește relația financiară dintre finanțator şi unii beneficiari. În perioadele în care a existat o asemenea metodologie (există una şi în prezent) ea a fost şi este una nu foarte transparentă şi mult prea tehnicizată. Nici nu acesta ar fi cel mai vulnerabil punct al procesului de finanțare. Ordonatorul principal de credite își propune să împartă resursele bugetare puţine (se alocă în fapt în medie 2-3% din PIB, restul sunt resurse proprii), luând în considerare toate domeniile de învățământ/specializare şi,  de asemenea, un număr de studenți care nu este, în cea mai mare parte, suficient de bine corelat cu cerinţele pieții. Se are în vedere, totuși, un anume coeficient de echivalare, care este menit să pună în evidenţă gradul de importanţă socială pe care Ministerul consideră că unele domenii îl au. Este apoi luat în considerare un cost mediu unitar pentru fiecare domeniu. Fără prea multe detalii, voi spune ca sunt domenii care au coeficientul de finanțare 1 iar altele 1,5; 2; 4; 6.  Acești coeficienți sunt aceiași de foarte mulți ani, atât cei privind costul, cât şi cei de echivalare. Personal am dubii că cel puțin unii dintre ei mai reflectă în suficientă măsură realitatea şi de aceea cred că ar trebui actualizați. La calcularea costului mediu unitar să se țină seama de realitățile din întreg sistemul de învățământ sau, în orice caz, de ceea ce prevăd standardele de calitate. Aceasta dacă se dorește să se mențină o finanțare pentru totalitatea domeniilor de învățământ. Apreciez că, urmare a actualizării coeficienților, Universitatea din Oradea ar putea obține o finanțare mai mare. Când suma alocată de la buget va fi cel puțin la nivelul costului pe student realizat vom putea avea în vedere solicitări de locuri bugetate. Desigur aceste două direcții de îmbunătățire a sistemului de finanțare nu stau neapărat la îndemâna conducerii instituțiilor de învățământ superior. Ele sunt mai degrabă probleme de strategie şi orientare politică şi socio-economică. Cu toate acestea, apreciez că prin intervenții eficace ale conducătorilor de instituții la nivel de minister sau guvernamental lucrurile ar putea fi mișcate în direcția bună. Acest lucru nu e simplu, știu asta. Dar, fără o asemenea gândire şi direcție de acțiune, cred că nu se poate merge prea departe. Se irosesc resurse publice şi se realizează o calitate cel puțin discutabilă în desfășurarea procesului de învățământ şi cercetare. Personal, privesc cu o anumită îngrijorare derularea următorului an din punct de vedere financiar. Cum nu sunt în situația avantajoasă de a putea aplica în totalitate, în această problemă, trinomul zoroastrian rămân cu speranța că cei care astăzi conduc instituția, dar şi întreg sistemul de învățământ vor gândi bine, vor vorbi la fel şi vor aplica, prin fapte bune, ceea ce gândesc şi spun. Iar dacă nu reușesc ca aceste trei lucruri să fie bine făcute, trebuie să se lupte pentru asta. La Universitate nu trebuie să se aștepte un Deus ex machina care, în luna aprilie,  va rezolva problema salariilor!