În cuprinsul municipiului şi al judeţului nostru, precum şi în lumea literară a ţării, poetul Lucian Scurtu este bine cunoscut şi preţuit. El foloseşte cultura diversificată şi mai ales cunoştinţele sale de profesor de istorie în poeme concentrate, surprinzător realizate din punct de vedere artistic, originale, firesc lipindu-se de sufletul cititorului avizat.

Prietenii de condei îi zic mai nou "Lucian mărturisitorul", "doctor în poezie" sau "edecarul de pe Criş", porecle venite din versurile cărţilor sale, mai mult fiind alintări vizând valoarea indiscutabilă a inovaţiei lexicale. Recenta lui carte "Regnul ascuns" cuprinde sonete, toate fiind un fel de ars poetica, deliberat demonstrative, exuberant abuzive, riguros măiestrite şi fericit inspirate. Distinsul critic literar Ion Simuţ scrie pe coperta a patra că "poezia lui Lucian Scurtu a fost, de la primul până la cel mai recent volum, o experienţă din ce în ce mai degajată a limbajului, o cucerire progresivă a cotidianului, o extensiune a mărturisirii până la limita înstrăinării Kafkiene, o sinuozitate ingenioasă a frazei lacome de concret". Unele din aceste sonete nu păstrează, voit, canoanele genului, poetul abandonându-le pentru un câştig al ideilor prin decorsetarea endecasilabului datând, poate, de dincolo de Evul Mediu: "Cu-o monedă am bătut,/ Aurie, numai una,/ Că la geam de-acum e luna,/ Ledă-n Criş ea s-a crezut,/ Cea mai mută, înspumată,/ lebădă încoronată" (Lebăda încoronată).

Deşi zicea Oxenstierna că două persoane cu aceeaşi profesie rareori sunt prieteni buni, eu îi spun poetului Lucian Scurtu, din inimă, Salve!