Secvenţe pariziene O excursie "concentrată" la Paris este de-a dreptul năucitoare. Nu apuci să te dezmeticeşti cu adevărat de ceva, că dai iama în altceva, care îţi solicită la maximum toate simţurile. De la imensul cavou al lui Napoleon cu lespedea sa grea de 35 de tone de porfir, aproape că am fost "alungaţi" de ghidul nostru, prof. de istorie Victor Albu, spre cel de-al doilea obiectiv turistic al zilei: Muzeul Rodin. Am luat-o pe jos spre Rue de Varenne unde la nr. 77 se află cocheta clădire. Biletul de intrare a costat 3 euro. Casa care adăposteşte azi Muzeul Rodin a avut o istorie frământată. În 1728, bogatul finanţist Abraham Peyrenc de Moras visa să înalţe "cea mai superbă casă din Paris". Planurile hotelului în stil "rocaille" (fantezie a compoziţiei, asimetrică, evocând concrescenţe minerale, cochilii ori sinuozităţi vegetale) aparţin lui Jean Aubert. În 1732, familia Peyrenc transformă micul palat în loc al eleganţei mondene unde banchetele se ţin lanţ. Din 1737 până în 1753, hotelul este închiriat ducesei du Maine, apoi vândut mareşalului duce de Biron care l-a ocupat neîntrerupt până în 1788 şi al cărui nume îl poartă de-acum înainte casa. Sub Directoratul de după Revoluţia franceză, domeniul este atribuit familiei B?thine Charost care, din nou, l-a închiriat antreprenorilor de baluri publice. Consulatul şi apoi Imperiul l-au menit oaspeţilor mai distinşi precum: cardinalul Caprara, legatului papal (1806-1808), prinţului Kurakin, ambasadorul Rusiei (1811). Bătrâna şi devotata ducesă de Charost donează domeniul prin anii 1820 Companiei Călugăriţelor de Sacr? Coeur de J?sus, companie fondată de Sophie Barat şi desfiinţată de Statul francez în 1904. Imediat, apoi, clădirea este închiriată, rând pe rând, unor mari artişti precum: Isadora Duncan, Cocteau, Matisse, Rainer Maria Rilke şi, în fine, lui Auguste Rodin, aflat pe atunci în culmea gloriei sale şi a cărui notorietate şi atitudine au salvat palatul de demolare. În 1911, Statul francez cumpără hotelul. Opinia publică a cerut însă crearea unui "muzeu Rodin". În 1 aprilie 1916, Rodin s-a angajat faţă de Poincar?, preşedintele Republicii, Clementel şi Anatole de Monzie să doneze Statului francez întreaga colecţie a operelor sale. În 1919, la doi ani de la moartea sculptorului, noul muzeu Rodin îşi deschide porţile publicului parizian. Cam asta e povestea clădirii care atrage prin operele pe care le adăposteşte turişti de pe întregul mapamond. De cum intri de pe str. Varenne în muzeu, în stânga, sub tei, te întâmpină celebrul şi dramaticul grup al "Burghezilor din Calais", lucrare inspirată din eroica rezistenţă a francezilor din oraşul Calais în faţa trupelor engleze invadatoare, care l-au cucerit în 1347. Pentru a salva oraşul, Eustache de Saint Pierre şi încă cinci "burghezi" (aici cu sensul de simpli cetăţeni) se predau în mâinile inamicului, predând cheile oraşului în mâinile regelui englez Eduard al III-lea. Calais va reveni Franţei abia în 1598. După "Burghezi...", te opreşti în faţa unei privelişti îngrozitoare "Poarta Infernului", care te duce cu gândul la Dante Alighieri. Deasupra canatului uşii, trei statui par a indica locul supliciului etern, iar puţin mai jos, statuia celebrului "Gânditor" (Le Penseur) este un evocator "memento mori" şi motiv de meditaţie asupra păcatelor omeneşti. Sub "Gânditor", trupuri contorsionate în expresive ipostaze ale chinului, plânsului şi scrâşnirii dinţilor. În partea dreaptă, tot sub tei, dai de adevăratul "Gânditor" al lui Rodin în mărime naturală aşezat pe un soclu înalt. În spatele celebrei statui se zăreşte "Domnul Invalizilor". Este şi un motiv în plus că aici turiştii ţin cel mai mult să se fotografieze, îngrămădindu-se, cerându-şi reciproc scuze, îngenunchind să se poată vedea şi ceilalţi. În spatele "Gânditorului" o matahală în formă de bronz îl reprezintă pe Balzac, autorul "Comediei umane", tăiat în linii aspre, colţuroase, dar evocatoare. În mijlocul grădinii de paradis, un alt "memento" infernal: grupul statuar "Ugolino şi fiii săi", inspirat din Divina comedie dantescă. Ugolino della Gherardesca a fost conducătorul oraşului Pisa. Aliindu-se cu partidul ghelfilor şi urmărind puterea absolută, el a fost acuzat de trădare de partidul ghibelinilor care l-au închis într-un turn cu copiii săi. Supliciul a fost îngrozitor: nu i-au dat nici apă, nici pâine, lăsându-l să moară de foame acolo în turn. În întreaga curte a muzeului Rodin, ai impresia că vizionezi un film de groază pe peliculă de... bronz. În schimb, când intri în muzeul propriu-zis, decorul se schimbă, sălile sunt nişte antecamere ale Amorului Etern, marmura rece pură transpiră nevăzut în travaliul procreaţiunii umane. Grupul statuar "Sărutul" (Le baiser) este o "cântare a cântărilor în marmură, un imn al dragostei, o binecuvântare a privirii, o slovă scrisă de un bărbat şi o femeie, precum că Dragostea este mai mare decât Credinţa şi Nădejdea, nişte ambasadori de la Curtea apostolului Pavel din Tars. Dar oricât de celebru ar fi "Sărutul" rodinian, la fel de cunoscut în lumea întreagă este "Sărutul" brâncuşian, românesc, redus la esenţă şi unitate indestructibilă şi eliberat complet din închisoarea clasicismului renascentist. Ar fi o profundă eroare însă a-l înfeuda pe Rodin purului clasicism supus rigorilor şi canoanelor frumosului. El a rupt-o brutal cu tradiţia de dinaintea lui. El nu caută frumuseţea, ci expresia de neuitat, expresia care este manifestarea exterioară a tumultului interior al personajelor sale. La prima vedere el exagerează, dar nu este decât un sculptor în căutarea unui "vânat" - caracterul puternic al personajului. Şi când crede că l-a prins de viu, el îl nemureşte în bronz, marmură, piatră, chinuindu-se, în acelaşi timp, să nu scape "vânatul" din pădurea tenebroasă din care a ieşit. "Eva", o altă statuie a sa, este copleşită de ruşine, acoperindu-şi sânii cu mâinile, adâncindu-şi capul în piept; "Iris, mesageră a zeilor", înaintează cu sexul către omenire de parcă ar purta mesajul de mai târziu al "beat"-nicilor - "Faceţi dragoste, nu războaie" de prin anii `60. "Gânditorul" este atât de adâncit în sine încât îţi vine să-ţi duci mâna la buze şi să te îndepărtezi de el, tiptil. În muzeu, peste 500 de picturi fac dovada imensei puteri de muncă a lui Rodin. La parter sunt expuse opere din tinereţe; din perioada belgiană (1870-1877); lucrarea "Omul cu nasul spart" (a stârnit scandaluri în epocă!); statuia "omului care merge"; "Eva"; desene şi fotografii după opere ale artistului. La etaj, două săli întregi sunt dedicate figurilor din "Poarta Infernului", tot aici se află un grup al "Burghezilor din Calais", apoi portrete şi picturi semnate de Van Gogh, Renoir, Monet, o sală este dedicată "monumentelor publice" Balzac şi Victor Hugo. Ce m-a impresionat cel mai tare şi m-a făcut să stărui nemişcat în vânzoleala de turişti din jur a fost o mică lucrare din marmură şlefuită intitulată "Mâna lui Dumnezeu", aflată într-o sală a Muzeului Rodin, la parter. Modelul după care s-a inspirat Rodin a fost mâna lui Pierre de Wissant. O mână cu degete fine, delicate, dar trădând energie şi putere, o ilustrare a principiului "fortiter en re, suaviter in modo" (puternic în fapt, blând în felul de a fi). Îţi trebuie ceva timp să te dumireşti până când zăreşti cum din boţul de pământ mâna lui Dumnezeu a creat, în acelaşi timp, două mogâldeţe umane - pe Adam şi Eva. Şi ce fac cele două mici statuete încă nedezlipite de ţărână? Se sărută în chiar clipa creaţiei divine! Motivul sărutului l-a urmărit pe Rodin şi în această mică lucrare, dar uriaşă în sensurile ei umane. Curajul, ar zice unii, nebunesc de ireverenţios în faţa Divinităţii, al sculptorului Rodin s-a mântuit prin ajungerea la limanul frumosului absolut. Ar merita să vezi marele Paris doar pentru această mică lucrare, această mică părticică de Paradis rătăcită într-un muzeu de pe malul Senei. Şi să-ţi spui mereu că în viaţă numai dragostea contează. Restul e vânare de vânt.