Atent de când mă ştiu la felul cum ticăie maşinăria lumii, mi se pare că percep de câtva timp un alt fel de bătaie la motor. O altfel de societate pare că se naşte sub ochii noştri. Un alt Homo sapiens se ridică, parcă, pregătindu-se de ecloziune. Polis-ul şi democraţia se leagă, mi se pare mie, sinergic. Puterea maselor creşte, în ciuda capitalismului deslănţuit, lumea se face parcă mai transparentă - ceva se întâmplă şi orbi am fi să nu vedem această adevărată ascensiune a omului simplu. De aceea mi-am propus o analiză a geopoliticului, plus socialul, plus culturalul planetar, o diagramă, dacă vreţi, de stare a lumii. Evenimentele ultimelor zile mă determină însă să încep această analiză punctiform, măsurând, cumva, metaforic, nivelul local al Dunării, de la Baziaş la Sulina. Mă obligă la această perspectivă performanţele Preşedinţiei României - căci atât înverşunata - şi foarte vizibila - implicare a dlui Traian Băsescu în problemele vieţii de zi cu zi (iar corupţia este o activitate mioritică zilnică, s-o recunoaştem), cât şi performanţele internaţionale (vezi uluitoarea eliberare a ziariştilor noştri ?eroi?, din Irak - pe care nimeni nu o mai credea posibilă - eu sper că postului TV care i-a trimis i se va pune nota de plată în faţă!) i-au adus preşedintelui actual o cotă de popularitate cu care, cred eu, îl egalează pe Nicolae Ceauşescu, cel din 1968, când, luând apărarea Cehoslovaciei, s-a opus ursului sovietic, sau pe Ion Iliescu din mai 1990, cel care liniştise vâltoarea revoluţie-postrevoluţie şi ne dădea speranţa unui viitor european prosper. Traian Băsescu, cred eu, are acum atât de mare trecere în ochii românilor, încât îşi poate permite să răsucească ţara din al ei dolce far niente, din a sa lăbărţare peste trei secole - satele, în mare parte, încă în al XIX-lea veac, companiile high tech şi specialiştii de înaltă performanţă din oraşele puternice, în al XXI-lea, cu o uriaşă prăpastie între ele. De aceea mă grăbesc să desenez, pentru politicianul care vrea să fie sincron cu veacul în care suntem, câteva mari proiecte. Proiecte gigantice, dintre cele care, strângându-se laolaltă minţile de aur ale naţiei şi legându-le de forţa şi entuziasmul maselor, pot determina salturi istorice. Aşa cum au făcut-o, de pildă, Corea de Sud, Malaezia, Singapore, Indonezia, Dubai şi multe din ţările Americii de Sud, cu coloşii China şi India pe urmele lor. Ţări care au ajuns din Evul Mediu întârziat în epoca modernă, în doar jumătate de veac. Zvârl ideile pe hârtie nesistematic, fără a le lega între ele şi fără demonstraţii tehnice - specialiştii în viitorologie (câţi vom fi având noi) vor trebui să o facă. Va fi, un timp, câte o idee pe săptămână. Între ele: şcoala-rurală-de-veac-nou, Banca Săracului (microcreditele!), marele şantier al Banatului, viitoarele păduri ale României, infrastructura - la nivel european, Radio-Televiziunea publică (într-o singură instituţie), Canalul Bucureşti-Argeş-Dunăre, Programul UNICUS (salt de - cel puţin - un veac, pentru comunele şi satele dintre râurile Argeş şi Mostiştea, poate partea cea mai uitată a ţării), Tunelul de sub Dunăre, reactoarele II-III-IV- (chiar) V de la Cernavodă - şi aşa mai departe, poate că cetăţenii vor prelua această rubrică şi o vor transforma într-o unealtă eficientă, "O idee pe zi", aplicabilă cândva. Încep cu marea, uriaşa problemă care se numeşte România rurală. Suntem, se ştie, poporul cu cei mai mulţi ţărani - nu fermieri, ci ţărani - din întreaga Europă. Pentru a transforma handicapul (55% din elevii din gimnazii sunt la sate, deci România anilor 2010 va fi rurală!) în avantaj, avem la dispoziţie o instituţie simplă, relativ ieftină şi potenţial performantă: şcoala. Şcoala de sat (cinci şesimi din şcolile ţării - 6616, în 2003 - se găsesc în mediul rural) şi-a pierdut atracţia pentru părinţi (ai carte, dar n-ai parte...), obligativitatea cursurilor... nu mai este respectată, deşi, nu-i aşa, este pusă în lege, copiii de rromi o ignoră, iar dascălul şi-a pierdut poziţia de minte a satului sau comunei. Prima măsură care se poate lua se numeşte masa de prânz a elevului român, întâi la sate, apoi la oraşe. Am mai făcut propunerea asta, cu ani în urmă (a reuşit din ea doar "cornul şi laptele"), o reiau, pentru că simt că i-a venit timpul. Într-adevăr, un calcul aritmetic simplu ne arartă că, la 1-2 euro/zi, se poate oferi elevului/elevei atât cana cu lapte, cât şi cornul, cât şi cel puţin un fel de mâncare şi o felie de pâine la prânz. Costul? Cam un miliard de euro pe an, pentru toţi copiii şi adolescenţii ţării. Din care miliard, o parte ar plăti-o părinţii cu posibilităţi (30-40% din familii îşi pot permite cheltuiala - şi o vor face, având în vedere că al lor copil lor capătă sigur o masă caldă - şi controlată - la prânz, pe care nu o are acasă, cu tatăl şi mama ocupaţi la muncă), o altă parte de Primării (cât poate, fiecare), o alta de către companiile de catering, mari şi mici, care se vor grăbi, veţi vedea, să se implice într-o acţiune comercială în care se câştigă foarte puţin, dar de la foarte mulţi (3,5 milioane elevi şi studenţi are România). Adăugaţi încă două elemente la activ: pentru şcolile din cele 2700 comune ale ţării şi pentru micile restaurante-cantine de la oraşe se vor înfiinţa câteva zeci de mii de locuri de muncă, mii de animale vor fi crescute pentru carne şi lapte, pe sute de hectare şcolile de la sat vor recolta legume - ceea ce înseamnă creşterea consumului intern (în plus îl obişnuim pe copil cu ora de masă, cu foamea de la prânz, ceea ce înseamnă că, adult mai târziu, va accepta pauza de masă şi ora în plus de muncă, seara - pentru că, nu-i aşa, ziua de viaţă este zi de muncă, trebuie să învăţăm şi noi asta); iar al doilea element - decisiv în noua şcoală a lumii, în care nu doar orele de cunoaştere de bază contează (matematică, fizică, chimie, istorie, limbile modernă şi străine), ci şi cele de deprinderi practice şi spiritualitate (morală, etică, estetică, arte etc.) - va fi acela că, după masa de prânz, elevii rămaşi în şcoală îşi fac lecţiile ajutaţi, de profesori şi învăţători - şi folosind receptorul de televiziune, radio, videocasetofonul, DVD-ul, casetofonul (cele 5 aparate costă, împreună, 12 milioane de lei - este aceasta o sumă care ruinează şcoala?) sau/şi PC-ul (circa 300 euro), urmează cursuri/lecţii opţionale de, să zicem, muzică, astronomie, arte plastice, ştiinţe spaţiale, teatru, dezvoltare durabilă, sericicultură, montanologie, ştiinţe ale mării - sau ce altceva vor mai dori elevii şi vor putea oferi profesorii şi furnizorii de material didactic (după calculele mele, câteva mii de dascăli pot intra în industria "produsului educaţional" - mai ales dacă ne grăbim să cablăm şcolile, pentru a oferi copiilor accesul la toate posturile TV educaţionale care emit prin satelit şi, acolo unde se poate, la Internet). "Povestită" cadrelor didactice din mediul rural la o întâlnire din mai 1994 (câteva sute de dascăli au fost prezenţi), ideea mesei de prânz a elevului român a fost acceptată fără rezerve. Primarii de comune cu care am vorbit nu s-au arătat sceptici, dimpotrivă. Aprobările sanitare pot fi obţinute, cred eu, fără prea mare efort, mai ales pentru sistemul catering. Ce mai lipseşte? Voinţa politică de a creşte 3,5 milioane de copii şi adolescenţi sănătoşi, datorită investiţiei sociale în hrană, şi mai bine instruiţi decât în ultimii ani, mai apropiaţi de viaţa modernă prin contactul cu uneltele electronice ale vremii, cu radio-lecţiile, tele-lecţiile şi info-lecţiile pe care, folosindu-le, ne-au depăşit elevii Asiei, de pildă. Dar poate că sprintul preşedintelui Train Băsescu să fie şi momentul în care un politician curajos ia, în sfârşit, deciziile cu care putem rupe distanţele. Atât, astăzi. Despre "Banca săracului", într-un articol viitor.