4 iunie 1920 a marcat recunoaşterea internaţională definitivă a unirii Transilvaniei cu România prin semnarea Tratatului de la Trianon dintre România şi Ungaria. Politica românească repurtase un triumf important. În afara graniţelor României, în Ungaria, a rămas un grup etnic românesc destul de consistent.

Pentru el, Trianonul are conotaţii nu tocmai pozitive, având în vedere faptul că au fost desprinşi de „blocul etnic românesc"  în contextul unei Europe Centrale, creuzet de popoare, greu delimitabile sub aspectul frontierei etnice. Dealtfel, acesta este şi farmecul a ceea ce germanii numeau „Mitteleuropa", un farmec care îmbie la bună înţelegere şi bună vecinătate, concepte europene extrem de în vogă astăzi, dar şi realiste având în vedere direcţia în care se îndreaptă astăzi continentul nostru. Din păcate, istoria nu a fost la fel de înţelegătoare cu oamenii locului. Perioada interbelică, mai ales ultimii săi ani, marcaţi de tensiuni şi derapaje extremiste, au jalonat  existenţa comunităţilor din această parte a Europei. Românii din Ungaria regimului Horthy au cunoscut din plin politicile nefaste ale integrării forţate. Rămasă în afara graniţelor naţionale, fără elită politică, religioasă sau culturală, majoritatea venind în România, comunitatea românească din Ungaria şi-a dat întîlnire cu un destin cel puţin nedorit. Datele referitoare la numărul românilor din Ungaria în perioada interbelică sunt incerte. Canonicul orădean Ioan Georgescu vorbeşte de 250.000, în timp ce alţi autori dau cifre între 40.000 şi 125.000. Cert este că numărul acestora a scăzut constant, ajungîndu-se astăzi la circa 8000 de suflete. Gheorghe Santău, unul dintre membrii elitei româneşti din Ungaria, trăitor şi în perioada interbelică, oferă exemple precise de pierdere a identităţii sub imperiul forţei în perioada respectivă: "În satul meu, Chitighaz, câţiva români au fost nevoiţi să-şi maghiarizeze numele românesc pentru a putea cumpăra pământ. Aceasta s-a întâmplat prin anii 1930-1940. Li s-a pus condiţia din partea unor autorităţi, prin reprezentanţii acestora, că transcrierea terenurilor agricole pe numele lor numai atunci se va putea face, dacă îşi maghiarizează numele. Astfel, numele românesc Sălăjan (care dealtfel se scria Szelezsán) silit, s-a schimbat în Szépfalusi, Sziklás, Honfi; cel de Frătean (care se scria Fretyán) a devenit Fenyvesi. În alte cazuri, ungurizarea numelor româneşti s-a datorat obţinerii unor funcţii cu plată lunară, deci era determinată de posibilitatea unei existenţe materiale sigure bunăoară un servici la calea ferată, sau un post de administrator la primăria satului şi aşa mai departe. Am găsit un caz asemănător şi la Micherechi. Un român, cu numele Roşu, era cantonier, adică îngrijitor de drumuri (útkaparó), cu nu prea mare plată. Odată i s-a propus să-şi maghiarizeze numele, ceea ce lui i-a cauzat nedumerire. Dar, când i s-a făcut aluzie că şi-ar putea pierde postul dacă nu are nume unguresc, ce să facă bietul om, ca să nu-şi piardă pâinea de toate zilele pentru familia sa, a preluat numele de Réthelyi. În secolul al XX-lea, într-o ţară europeană, un cantonier să nu-şi poată păstra locul de muncă, fiindcă nu are nume unguresc, e ceva de necrezut, dar adevărat. Atât în cazul chitighăzenilor, cât şi al micherechenilor, omul nu se poate gândi la altceva, decât la faptul că statul maghiar a încercat să demonstreze, că în această ţară nu sunt mulţi cetăţeni de naţionalitate, că acest stat este omogen. Deşi, în realitate nu este aşa". Dealtfel, cei mai mulţi autori români din Ungaria consideră că pierderea identităţii naţionale de către românii din Ungaria s-a datorat contextului istoric în care au trăit aceştia şi s-a realizat în mai multe etape. Paradoxal, în ciuda unei politici sistematice de maghiarizare a naţionalităţilor din Ungaria, mai ales în perioada dualistă, până în 1918 procesul de asimilare etnică a românilor a întâmpinat o rezistenţă considerabilă şi a avut doar un succes limitat. Cauza principală, consideră cercetătorul Mihai Cozma, a fost aceea că românii care trăiau în arealul Ungariei de azi făceau parte dintr-un bloc unitar românesc care îi proteja de pierderea identităţii, mai ales prin intermediul ortodoxiei. La aceasta se adaugă faptul că Partidul Naţional Român din Transilvania şi Ungaria era în egală măsură atent la toţi românii din Ungaria. Ba chiar unul dintre liderii acestei formaţiuni politice, Aurel Suciu, era orignar din Chitighaz. Problemele serioase au apărut după 1918-1920 când minoritatea română din Ungaria a rămas izolată de blocul naţional după trasarea graniţelor. Căderea Cortinei de Fier şi trecerea de la Europa naţiunilor la Uniunea Europeană integrează spaţiul central european într-un mecanism care refuză recursul la violenţă, integrare forţată şi garantează respectul reciproc. Desigur că excepţiile nu fac altceva decât să confirme regula. Recentul caz Nyro Jozsef, sperăm unul izolat, dar care face recurs la o istorie pe care o credeam trecută şi exprimările nefericite ale zilelor respective nu vor reuşi desigur să anuleze eforturile în direcţia constituirii unui mediu tolerant şi constructiv în spaţiul românesc.