Iată că după douăzeci de ani nu se reîntâlnesc nici muschetarii lui Dumas şi nici nu se împlineşte sorocul profeţiei lui Brucan. După douăzeci de ani, încă vin apele şi mătură totul în cale, sunt inundate străzile oraşelor, iar dacă ar fi să vină un cutremur ne-am rări bine de tot.

Între timp, a venit şi criza mondială, aşa că riscăm să ne pierdem şi ajutorul european pe care ne bazam până acum. Investitorii se retrag, mulţi dintre ei demarând afaceri pe termene scurte, fonduri europene nu putem accesa, iar emigraţia proletară cu care am împânzit Europa pare a fi nevoită să se întoarcă în ţară. Cu alte cuvinte, ar fi timpul să ne bazăm pe noi înşine. Exact ceea ce am evitat în toţi aceşti douăzeci de ani. Ne-am amăgit mereu că perspectiva integrării europene ne va salva, că vor veni bani de afară şi că românii, aflaţi unii la muncă, alţii la furat în Europa, vor putea trimite la nesfârşit bani acasă. Câţiva ani aşa a şi fost, dar iată ce înseamnă să nu te bazezi pe propriile forţe. Acum viaţa s-a stricat în Europa, iar noi n-avem nimic la noi în curte. N-am construit nimic în douăzeci de ani, infrastructura moştenită s-a degradat, nu producem mai nimic din punct de vedere economic, aşa că am rămas de căruţă din nou. Părea că vom fenta munca acceptând statutul de colonie europeană, momentan nu mai putem fi nici colonie. Toate acestea nu reuşesc însă să ne trezească. Şi asta dintr-un simplu motiv, că avem ce mânca. Cât timp românul se descurcă alimentar, chiar dacă mănâncă ieftin şi prost, nu sunt motive de disperare. Cam de la acest nivel discutăm noi cu Europa. În solul acesta vrem noi să semănăm legile europene. Vai de solul şi subsolul nostru! Legile europene se lovesc de mirosul de balegă şi găinaţ din satele româneşti, ce poate fi adulmecat pe drumurile naţionale. Sesizând acest contrast îţi poţi da seama că noi doar formal suntem un stat modern, România reală nu este modernizată. Din punct de vedere istoric, nu suntem contemporani cu Europa.
S-a discutat tot anul trecut la modul cel mai savant şi doct cu putinţă despre votul uninominal. Au apărut tot felul de analişti care păreau că prezintă o lucrare de doctorat şi care invocau reforma clasei politice. Ei bine, unul dintre aceste produse ale votului uninominal este doamna Ridzi, iar ca dânsa sunt o droaie. Ca de obicei, erau nelipsite comparaţiile cu statele europene, ceea ce de fiecare dată denotă aroganţa noastră prostească. În loc să ne vedem noi de gropile noastre, de şubrezenia caselor, clădirilor, a drumurilor, de faptul că ne bate vântul ca pe nişte păpădii, noi avem dezbateri cu privire la implementarea unor modele democratice europene. Uităm mereu de rahatul care străbate România, de învăţământul care într-adevăr produce o categorie însemnată de tâmpiţi, dar nu mai mari decât cei care ne conduc, şi de lipsa de civilizaţie a vieţii de zi cu zi. Ce legătură avem noi cu Europa, dacă noi suntem ţara în care un cetăţean ajunge deputat european datorită detenţiei? Nici măcar cu pomana mult aşteptată nu ne alegem în urma integrării în UE, pentru că prea mulţi vizitatori nu vom mai avea. Poate mai aduce Elena Udrea câţiva turişti să calce-n rahat pe coclaurile patriei. Îi poate atrage cu sloganul: "Veniţi şi călcaţi în rahatul nostru, că poate veţi avea mai mult noroc ca noi!". Din punct de vedere al politicii externe, suntem mai izolaţi ca niciodată, mai multe vizite prezidenţiale au primit teritoriile acoperite cu fustă, decât cele cu şefi de stat. Am aşteptat douăzeci de ani să facă alţii ceva pentru noi, noi n-am făcut nimic decât să ne furăm unii pe alţii şi să aşteptăm pomana de afară. Dacă se mai enervează natura de câteva ori, poate rămânem şi fără şubreda infrastructură urbană.

În cel mai rău caz, ne spânzurăm şi ne ducem în munţi, după cum spunea un clasic european în viaţă, cu referire la sine însuşi. Şi care-i problema? Ca să cităm din acelaşi clasic, de murit de foame tot nu vom muri. Poftă bună!