Trăim într-o ţară bolnavă. De fapt, o ţară îmbolnăvită cu bună ştiinţă, virusată la toate nivelurile tocmai de cei puşi să aibă grijă de ea. Un om bolnav rezistă cât rezistă, fără niciun tratament, apoi moare. Cât îi trebuie unui stat până când îşi dă obştescul sfârşit?

Există în opinia publică ideea vagă că statele sunt veşnice, că existenţa lor transcende viaţa unui om, de fapt viaţa unor generaţii întregi. Statele, la fel ca oamenii, au parte de o viaţă limitată, chiar dacă în timp ele pot dăinui secole întregi. Cel mai vechi stat în care s-a născut democraţia modernă, Statele Unite ale Americii, nu a împlinit încă nici măcar 250 de ani. Rusia, cel mai întins stat de pe glob, a cunoscut într-un singur secol şapte tipuri de guvernări (ţarist, revoluţionar-socialist, revoluţionar-bolşevic, stalinist, perestroika lui Gorbaciov, regimul Elţîn, guvernarea actuală a lui Putin) şi, chiar dacă şi-a păstrat unele organisme intacte, transformate doar formal, fiecare schimbare a produs un şoc teribil. Spre exemplu, după destrămarea URSS, aşa numiţii lichidatori ai catastrofei de la Cernobîl originari din Ucraina, Belarus sau ţările baltice, au rămas fără pensiile cuvenite deoarece statul rus - în calitate de stat succesor al URSS - a refuzat să le mai plătească. Franţa şi mai ales Germania au cunoscut şi ele perioade în ultimul secol în care statul care le guverna s-a pulverizat, iar statul succesor – în cazul Germaniei – este nevoit să plătească şi astăzi greşelile celui din trecut.

România a cunoscut în secolul XX regalitatea şi democraţia parlamentară, două lovituri de stat şi tot atâtea dictaturi, regimul comunist, o altă lovitură de stat urmată apoi de o democraţie originală neocomunistă, în care elitele politice cleptocratice pun în pericol chiar existenţa statului. Pentru prima dată pe timp de pace, în lipsa unei ameninţări militare externe directe, statul român este în pericol de implozie. Argumentez această afirmaţie printr-un diagnostic în trei direcţii fundamentale pentru sănătatea unui stat şi care astăzi sunt paralizate, cangrenate: dezinteresul total în dezvoltarea ţării, şi aici amintesc doar catastrofala gestionare a infrastructurii rutiere şi feroviare, într-un secol XXI în care interconectarea umană, socială şi progresul economic generator de bunăstare a atins proporţii globale; sistemul de educaţie şi cel de sănătate sunt la cel mai scăzut nivel din UE, şi aici amintesc doar hemoragia de medici plecaţi în Vest, urmată îndeaproape de exodul inteligenţei tinere româneşti care alege să studieze în străinătate şi apoi rămâne bine plecată pentru acest stat; siguranţa cetăţeanului, a familiei şi a bunurilor sale a cunoscut în ultimii ani o degradare continuă, şi aici amintesc doar faptul că în privinţa traficului de femei şi copii din UE, România este pe primul loc. Şi am să mai zăbovesc la acest aspect de-a dreptul tragic şi dureros. Cum se poate ca o naţiune ce pretinde că s-a născut creştină să permită vânzarea adolescentelor, a femeilor şi copiilor asemeni unor sclavi?! Cum s-a ajuns de ne dispar copiii de pe stradă şi îi găsim apoi ucişi, abandonaţi pe câmpuri, ori sub formă de cenuşă, în butoaie metalice?! Cum este posibil ca un tată să-şi bată crunt fetiţele cu biciul pentru că, în joacă, au pictat cu acuarele câinele familiei?! Cum este posibil ca adolescente de liceu să fie scoase de la ore de proxeneţi pentru a fi oferite ca dame de companie unor indivizi de aceeaşi teapă cu ei, că bărbaţi nu mai pot fi numiţi?! Cum este posibil ca mii de condamanţi pentru infracţiuni comise prin violenţă să fie eliberaţi în baza unei găselniţe juridice botezate recurs compensatoriu?!

Gândiţi-vă la aceste probleme şi poate o să desluşiţi că ele au legătură directă cu faptul că suntem ţara cu cel mai mare număr de fiinţe umane traficate din Europa.

Un stat care nu dă doi bani pe cetăţenii săi este un stat care nu merită să mai existe. Şi atunci, ce este de făcut? Fie ne complacem în metastaze şi o mai ducem o vreme sub anestezia populismului şi a unor droguri numite pomeni sociale, dar finalul este acelaşi – un teritoriu relativ cu o populaţie (nu un popor!) tot mai apatică şi puţină, la îndemâna vecinilor istoric neprietenoşi..., fie supunem acest stat unei proceduri chirurgicale urgente şi extirpăm tumorile care l-au paralizat, fără anestezie şi fără pic de milă. Ce înseamnă asta?

În primul rând, trebuie să transmiteţi celor care vă cer votul care vă sunt priorităţile: siguranţa personală, ori „suferinţa” celor aflaţi în detenţie; doriţi autostrăzi şi căi ferate la standarde europene, sau pensii speciale şi ajutoare sociale; şcoli în care se face educaţie de calitate, ori clientelă politică şi nepotism în instituţiile statului; spitale din care să nu ieşi mai bolnav decât ai intrat, sau transparenţă în guvernare şi cheltuirea banului public... În al doilea rând, faceţi apel la memorie şi nu-i mai votaţi pe cei care au făcut vechime în politică şi nu au lăsat nimic în urma lor, pe dinozaurii care se confundă practic cu această perioadă de disoluţie a statului. Şi în al treilea rând, încercaţi să vă faceţi datoria cu responsabilitate la locul de muncă şi să vă implicaţi în viaţa comunităţii în care trăiţi. Micile schimbări şi transformări sunt greu de perceput în singularitatea lor, dar au darul, prin puterea exemplului, să catalizeze energiile pozitive. În timp, vor spori ca număr şi, atunci când vor deveni un mod de a fi pentru o întreagă comunitate, vom asista la un miracol social, un salt calitativ, o schimbare de mentalitate pe care o aştepăm cu toţii, dar care nu se va produce niciodată fără o implicare personală, constantă şi determinată.