Îi vedem pe stradă, la tomberoane, la ştiri în fiecare zi. Hăituiţi şi alungaţi de peste tot precum câinii răi, fără stăpân. De ce au ajuns ţiganii noşt'i în gura autorităţilor europene? Pentru că n-au dus cu ei nimic din ce i-ar fi  interesat pe aceşti străini.  Nici şcoală, nici bani, nici alte bogăţii. Au pornit de-acasă doar cu speranţa-n traistă  şi s-au întors cu bunuri de nepreţuit: experienţă de viaţă, învăţătură de minte şi preţuirea vetrei veşnice.

 

Miercuri, miezul zilei. Colonia din Rontău. Urc uliţa ţigănească pe o ploaie mocănească. Nici picior de om. Cam doi câini la fiecare casă. Cale-ntoarsă. În urma mea se strânse-o haită. Nici un câine nu-mi făcu onoarea să mă latre, nimeni nu ieşea la poartă.

-   Mai locuieşte cineva pe uliţa asta sau sunt plecaţi cu toţii-n străinătate?, strigai la un tânăr ce da să iasă dintr-o casă nou construită.

-   De la noi nu-i nime' plecat, îmi spuse, privindu-mă mirat. Da' parcă-ai fi de-al casei p-aici, că nici câinii nu te latră...

-   A, da, pesemne că mă cunosc... Mă gândeam eu de ce tac.

-   P-o vreme ca asta, oamenii stau la foc în casă... ori îs la servici, zise tânărul, apropiindu-se. Apoi prinse a mă lămuri.

O bună parte dintre locuitorii cartierului de ţigani din Rontău lucrează la serviciile de salubritate din Oradea şi Sânmartin, alţii, prin construcţii, ceilalţi mai dau o tură „p-afară", se întorc, fac o pauză, rămân definitiv ori pleacă din nou. Alte treburi n-au. După patru ieşiri în străinătate şi câţiva bănuţi adunaţi, George Lucaciu (foto), tânărul pe care tocmai l-am întâlnit, şi-a construit o casă cu baie, bucătărie, două dormitoare, living şi o centrală cu încălzire proprie, unde locuieşte cu soţia şi cei doi copii ai săi. Din această toamnă a luat totul de la capăt. La cei 25 de ani ai săi învaţă acum pentru prima oară să scrie şi să citească. S-a înscris în clasa întâi la Şcoala „A doua şansă".

„E al naibii de greu, abia am trecut de bastonaşe, da' la tabla înmulţirii numai mă joc", a mărturisit fără jenă. Scuza lui George şi a altora ca el, cum că n-au făcut şcoală la timpul potrivit pentru că părinţii n-au avut posibilităţi materiale, stă şi nu prea în picioare. Contactul cu Occidentul pare să fi fost decisiv pentru toţi tinerii acestei etnii.

 

„Vreau de lucru!"

 

George a rămas orfan de mamă la vârsta de 13 ani. Doi fraţi mai mici au fost luaţi la orfelinat, fratele mai mare s-a însurat. Pe el tatăl său, ciurdarul satului Rontău, l-a purtat la vaci. Nu s-a gândit nici o clipă că şcoala i-ar fi bună la ceva. Până la 18 ani, George n-a ieşit mai departe de Oradea. Într-o zi, o rudă de-a lor din Tinca, care lucra de câţiva ani în Italia, l-a luat cu el. „Ne-am dus cu microbuzul de la Oradea până la Milano. Când am coborât, am rămas acolo ţeapăn de uimire. Vărul meu mă tot trăgea de mânecă în direcţia unde aveam de mers. Mie îmi umblau ochii ca nişte girofare. Am văzut o gară foarte frumoasă, am văzut statuile, dar cel mai mult m-a emoţionat o statuie cu doi îngeri care aveau aripile împreunate şi peste care curgea o apă aşa de curată... Am lucrat într-o hală de fructe. Eram plătit cu ziua, câştigam câte 45 -50 de euro pe zi. Am stat patru luni, apoi mi s-a făcut dor de casă şi de gaşca mea de prieteni", spuse tânărul. De la Milano, George s-a întors acasă cu două lucruri, imaginea statuii cu îngeri şi prima dorinţă exprimată într-o limbă străină: "Vreau de lucru!". Tânărul pronunţă aceste cuvinte cu atâta apăsare de parcă ar fi fost strigătul întregului neam ţigănesc.

 

Câştig pe limba mută

 

Banii pe care i-a câştigat în Italia i-a dat tatălui său şi nu l-au mai interesat. Apoi a cunoscut-o pe Luminiţa, soţia lui. S-a născut primul copil şi au apărut responsabilităţile. S-a angajat la RER Ecologic în Oradea, şi-a dat seama că banii-s puţini pentru un cap de familie, a participat la o grevă de protest şi n-a ieşit prea bine după conflictul colectiv de muncă. În 2007, prin intermediul unui prieten, George ajunge să vândă ziare într-un oraş din Olanda. „Era o agenţie de presă care difuza ziare gratuit. Mi-au luat datele din buletin şi mi-au dat o legitimaţie. În fiecare dimineaţă prietenul meu îmi plasa şi mie câte un teanc de ziare.  Nepricepând o iotă din această limbă, stăteam ca mutu' câtu-i ziulica de mare pe stradă. Pe italieni îi mai înţelegeam ce vorbesc, dar pe ăştia... niciun cuvânt. Oamenii luau ziare, unii îmi lăsau câte ceva, alţii nu. Da', de regulă, îmi cam lăsau. Stăteam într-o casă închiriată de prietenul meu şi mulţumesc lui Dumnezeu că am putut să adun câte ceva". După trei luni s-a întors acasă la familie şi a început să lucreze cu ziua în construcţii, la vilele şi pensiunile din Băile 1 Mai. 

Un an mai târziu, George pleacă în Franţa la un unchi care avea cetăţenie franceză şi o proprietate la periferia Parisului. "Unchiul a făcut rost de caravane de la primărie şi le-am aşezat pe terenul lui. Cred că am fost vreo treizeci de membri, da' numai din neamurile noastre. Am lucrat în zidărie, tencuieli şi alte lucrări pe care le lua un prieten de-al meu care se descurca cu franceza. Eu n-aveam treabă, vorbeam numai cu el" .

 

Suflet bun, da' traista-i goală

 

Din Franţa, George s-a întors cu bani suficienţi, încât şi-a permis să-şi construiască o casă. „Cât a costat?", îl întreb. „ Nu ştiu aşa din cap, numai dacă mă uit pe facturi. Proiectul l-am luat de la un prieten din Austria, e arhitect. Mi-a arătat mai multe, mi-a dat unul care mi-a plăcut mai mult.  Încă n-am terminat, urmează să-i fac mansarda şi să mai prelungesc livingul că-mi pare prea strâmt."

După ieşirile de „afară", tânărul a învăţat să preţuiască banul, condiţiile de viaţă pe care vrea să le aibă şi mai cu seamă ştie şi poate să facă comparaţii. „Acolo lucrezi mai din greu şi mai mult timp, dar şi banii-s mai mulţi. Şi dacă vii acasă rezolvi mai multe probleme cu ei. Acolo îţi deschizi memoria, vezi cât se câştigă de greu. Pe de-o parte. Pe de alta, eu am lucrat ca muncitor necalificat, dar când văd că unul cu şcoală, cu facultate, un doctor, de exemplu, are salariu cam cât câştigam eu într-o săptămână la ziare în Olanda, mă întreb şi io ce-i cu ţara asta. Mi-e indiferent în ce ţară trăiesc, numai să am cetăţenie şi un loc de muncă din care să-mi întreţin familia. Noi, ţiganii, nu avem pământ, n-am moştenit averi care să ne lege de vreun loc anume. Aşa-i din veşnicie. N-avem pretenţii. Nouă întotdeauna ni s-au dat muncile de jos. Ai văzut vreun român care să măture strada? Nu. Eu cred că şi aici, dacă s-ar plăti mai bine munca, dacă s-ar înfiinţa o şcoală unde să învăţăm diverse meserii şi am fi un pic mai respectaţi, n-am avea niciun motiv să plecăm. Că şi dincolo, dacă ajungem, tot de la zero trebuie să pornim. Că nu plecăm de aici cu nimic, nici şcoală, nici bani, n-avem nimic. Poate că de asta nu ne acceptă autorităţile străine".

 

Cine-i om şi cine-i... păcătos

 

„Dar cu cerşitul, George, cum vine treaba asta cu cerşitul?", încercai să-l iscodesc.  „Cerşitul..." , repetă el cu un oftat adânc. „Numai Bunul Dumnezeu ştie de ce ne-a lăsat aşa. Sunt printre noi dintre ăia care trăiesc fără nicio speranţă. Merg la tomberoane sau cerşesc pentru că mintea lor nu calculează. În sărăcie s-au născut şi în sărăcie ştiu să trăiască. Afară, ţiganii dinspre Ardeal încoace nu cerşesc, nici nu fură, doar cei din Regat s-ocupă cu din astea. Ş-apoi, să ştii că românii fac mult mai multe rele. Ei se ocupă cu droguri, cu tâlhării. Străinii n-au nicio treabă cu noi. Italiencele sau franţuzoaicele se căsătoresc cu de-ai noştri, aşa cum fac cu negrii sau cu marocanii, nu-i întreabă dacă-s ţigani. În autobuze, se aşează pe scaun lângă noi, indiferent dacă-i tânăr sau bătrân. Nu se feresc, aşa cum fac românii. Nu eşti jignit de nimeni, nu eşti motiv de batjocură. Numai aici, la noi în ţară, se face diferenţa..."

Tânărul se opr, fixându-şi privirea pe ecranul televizorului. O cută adâncă-i apăru ca din senin pe frunte. "Ştirile-s pline de crime, violuri şi tâlhării", reluă el discuţia. "Ai auzit de vreun ţigan implicat în aşa ceva? Recent au arătat o femeie care a luat soţul fiicei sale şi se mândrea cu asta, pe un altul care şi-a violat bunica că nu i-a lăsat nu ştiu ce moştenire, ai văzut vreun ţigan să facă lucrurile astea? Ei sunt acuzaţi de furtişaguri mărunte. Şi atunci te-ntreb pe tine: cine-i om şi cine-i ţigan?. Cine-i mai păcătos în faţa lui Dumnezeu?"

 

În colonia de ţigani din Rontău trăiesc peste 500 de suflete. Cartierul se află la marginea satului cu acelaşi nume, la circa 3 km de Oradea, în vecinătatea Ştrandului cu valuri din Băile 1 Mai. Are şcoală şi biserică penticostală, alimentare cu apă potabilă. Nemulţumirile localnicilor sunt legate de lipsa canalizării şi a drumului asfaltat. Primarul comunei Sânmartin a promis că le face şi pe astea, dar... când va avea bani. „Face primarul că-i băiat bun", e de părere George Lucaciu.