În exclusivitate pentru cotidianul CRIŞANA - Interviu cu academicianul Mircea Păcurariu

- Părinte profesor, sunteţi prezent în aceste zile la Oradea pentru un eveniment deosebit din activitatea Prea Cucerniciei Voastre, acordarea titlului Doctor Honoris Causa din partea Universităţii din Oradea, ca semn al recunoaşterii activităţii pe altarul studierii şi cercetării vieţii bisericeşti din spaţiul românesc. V-am rugat să acceptaţi acest dialog pentru a evidenţia rolul jucat de Biserica Ortodoxă în istoria Neamului Românesc. Ştim cu toţii că Biserica a avut şi are şi în prezent un rol religios-moral important în viaţa poporului român. Dar pe lânga acest rol Biserica noastră a îndeplinit şi un important rol cultural. Aş dori pentru început să ne vorbiţi despre rolul cultural pe care l-a avut Biserica Ortodoxă în viaţa poporului român!
- Biserica a avut, în primul rând, un rol spiritual, duhovnicesc, în sensul că a dorit să facă din credincioşii ei oameni mai buni, oameni mai iubitori de Dumnezeu, dar şi de semenii lor, oameni care sa pună în practică principiile învăţăturii Mântuitorului Iisus Hristos. În acelaşi timp, în cursul Evului Mediu Biserica a avut şi un important rol cultural. Acest rol se concretizează sub mai multe aspecte. În primul rând, trebuie să reţinem că primele manuscrise, iniţial în limba slavonă şi apoi în limba romană, se datorează unor oameni ai Bisericii, în speţă unor slujitori ai mănăstirilor româneşti de altădată, mai cu seamă mănăstiri voievodale. În acele mănăstiri s-au copiat primele manuscrise slavone şi apoi manuscrise româneşti cu texte liturgice, dar şi cu texte din Sfinţii Părinţi sau cu alte categorii de lucrări: istorice, de regulă, juridice sau de alt gen. Apoi primele tipărituri aparţin tot oamenilor Bisericii. În anul 1508 a apărut Liturghierul lui Macarie, la mănăstirea Dealu sau la Târgovişte, încă nu se ştie cu exactitate locul apariţiei. Este primul Liturghier din lumea slavo-ortodoxă. Începând cu anul 1508 s-au tipărit numeroase lucruri fie cu profil liturgic, deci cărţi de cult, fie cărţi de învăţătură pentru credincioşii Bisericii noastre. După ce limba slavonă a fost înlăturată treptat, pe parcursul secolului al XVII-lea au apărut foarte multe cărţi în limba română. De fapt începutul publicării de cărţi în româneşte l-a făcut diaconul Coresi la Braşov, unde acesta a tipărit un Liturghier românesc în anul 1570 din care se păstrează un singur exemplar, apoi o Psaltire românească şi o Pravilă a Sfinţilor Apostoli. În anul 1581 acelaşi Coresi a tipărit o Cazanie, o Carte de învăţătură, tot în limba română, prelucrată după izvoare slavone. De la diaconul Coresi apoi, în secolul al XVIII-lea, s-au tipărit foarte multe cărţi româneşti, mai cu seamă de marii ierarhi cărturari ai timpului: Varlaam al Moldovei, Teofil şi Ştefan ai Ţării Româneşti, în prima jumătate a secolului, iar în cea de-a doua jumătate a secolului, mitropolitul Dosoftei al Moldovei. Mitropolitul Varlaam, după cum se ştie, este autorul acelei Cazanii, preluată după izvoare greceşti, după Damaschin Studitul, şi după izvoare slave, după Kiril Staroeţki. Este una din primele mari monumente de limbă literară românească intitulată Carte românească de învăţătură, care este cunoscută îndeobşte sub numele de Cazania lui Varlaam, tipărită la Iaşi, în 1643. Tot în această perioadă, un contemporan al lui Varlaam, mitropolitul Simion Ştefan de la Alba Iulia, tipăreşte Noul Testament în limba română, prima ediţie integrală a acestei cărţi la noi. În Ţara Românească mitropoliţii Teofil şi Ştefan tipăresc o serie de cărţi de slujbă, dar şi cărţi cu profil juridic, aşa-numitele Pravile, Pravila de la Govora, Pravila de la Târgovişte şi altele. În a doua jumătate a secolului, aşa cum spuneam, mitropolitul Dosoftei al Moldovei, alt ctitor de limbă şi cultură românească, a tipărit Psaltirea în versuri, prima versificare a Psaltirii în tot Răsăritul ortodox. Dosoftei a făcut traduceri din Herodot, din dramaturgia universală. A scris o mare lucrare în proză, aşa cum făcuse şi Varlaam, şi anume Viaţa şi petrecerea sfinţilor, în patru volume. După ce a fost nevoit să-şi părăsească ţara, trăind în exil la Jolkiew (Polonia), a lucrat acolo la o serie de lucrări teologice care i-au fost cerute sau comandate, dacă vreţi, de către Patriarhul Moscovei şi Mitropolitul Kievului. În orice caz, rămâne şi el o figură reprezentativă a vechii culturi româneşti. În 1688, în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino, apare prima ediţie integrală a Sfintei Scripturi. Este vorba de Biblia de la Bucureşti a lui Şerban Cantacuzino, care va fi răspândită apoi în toate teritoriile româneşti de atunci. În ultimele decenii ale secolului al XVII-lea şi începutul celui următor, cultura românească se dezvoltă mai cu seamă în Ţara Românească datorită domnitorului martir Constantin Brâncoveanu şi eforturilor depuse de vrednicul de pomenire ieromonahul tipograf, devenit apoi episcop şi mitropolit, Antim Ivireanul. S-au tipărit acum cărţi de slujbă în limba română pentru români, în greceşte pentru grecii ortodocşi căzuţi sub dominaţie otomană, în limba slavonă pentru slavii ortodocşi sud-dunăreni, de asemenea, în limba arabă pentru credincioşii ortodocşi arabi din Patriarhia Antiohiei. Constantin Brâncoveanu şi Antim Ivireanul au trimis un meşter tipograf la Tiblisi în Georgia, patria lui Antim, unde s-au imprimat o serie de cărţi de slujbă şi de învăţătură în limba georgiană. Deci ajutorul românesc pe calea tiparului se extinde în toată Peninsula Balcanică şi în Orientul Apropiat. S-a continuat cu tipărirea de cărţi româneşti şi în tot cursul secolului al XVIII-lea, dar nu e cazul să insistăm asupra lor. În acelaşi timp, Biserica a îndrumat primele şcoli. Acestea au luat fiinţă în incinta unor mănăstiri. E vorba de şcoli pentru pregătirea copiilor din satele învecinate cu mănăstirile respective. Numărul lor s-a înmulţit în secolul al XVIII-lea. În acelaşi timp, în Transilvania, deşi condiţiile de viaţă erau total diferite, se dezvoltă spre sfârşitul secolului al XVIII-lea un învăţământ elementar sau primar românesc sub îndrumarea Bisericii, deci preoţii devin şi învăţători. Acest principiu se dezvoltă mai cu seamă în secolul al XIX-lea, în special în a doua jumătate, când la Sibiu a păstorit marele ierarh Andrei Şaguna, de la naşterea căruia se împlinesc în curând 200 de ani. Sub păstorirea acestuia se înfiinţează aproximativ 800 de şcoli elementare sau poporale româneşti, cum se numeau atunci, toate sub îndrumarea Bisericii. Este vorba de o cifră corespunzătoare cu nevoile de atunci. Acelaşi Andrei Şaguna întemeiază primul gimnaziu românesc ortodox la Braşov şi altul la Brad, în judeţul Hunedoara. Acelaşi Şaguna, obligă pe profesorii Institutului Teologic Pedagogic din Sibiu să scrie manualele didactice necesare pentru şcolile respective. Deci Biserica a îndrumat aici, în Transilvania, întregul învăţământ românesc până la Unirea din 1918. Sigur ar putea fi amintit şi faptul că mai multe periodice româneşti au fost întemeiate tot la îndemnul unor ierarhi, şi mă gândesc, în primul rând, la ziarul Telegraful Român, care apare din ianuarie 1853 până astăzi fără întrerupere, deci de 155 de ani. Este cel mai vechi periodic din ţară şi am impresia chiar din sud-estul Europei, ceea ce este iarăşi o realizare a mitropolitului Andrei Şaguna.
- Pentru că tot aţi amintit de mitropolitul Andrei Şaguna, doresc să ne oprim în continuare asupra momentului Andrei Şaguna în istoria Transilvaniei. Având în vedere că în acest an se împlinesc 200 de ani de la naşterea marelui mitropolit, Vă rog să creionaţi pe scurt figura luminoasă a acestui vrednic ierarh din Transilvania!
- Andrei Şaguna a fost cel mai mare mitropolit pe care l-a avut Biserica noastră românească din Ardeal şi cred cel mai mare ierarh din toate timpurile pe care l-a avut Biserica Ortodoxă Română de pretutindeni! El este unul dintre liderii revoluţiei din 1848, este ctitorul învăţământului românesc primar şi gimnazial, ctitorul primului ziar românesc, Telegraful Român. E ctitorul primelor manuale şi a altor lucrări tipărite la Sibiu în Tipografia Eparhială, care funcţionează neîntrerupt din 1850 până astăzi. În acelaşi timp, este cel mai mare organizator bisericesc pe care l-a avut Biserica Ortodoxă, cel mai mare canonist pe care l-a avut Biserica noastră în tot decursul existenţei sale.
- Părinte profesor, cu toate aceste calităţi ale marelui ierarh ardelean, observăm că Statutul organic al lui Andrei Şaguna nu mai este în vigoare de foarte scurt timp în Biserica Ortodoxă!
- Da! Asta este o altă problemă! E adevărat că principiile Statutului organic şagunian nu mai sunt respectate aşa cum ar fi de dorit, dar nu suntem noi cei chemaţi să ne spunem cuvântul asupra noului Statut alcătuit de membrii Sfântului Sinod din Bucureşti.
- Ştim că Biserica Ortodoxă din Transilvania a avut o istorie aparte, o istorie zbuciumată, fiind mereu supusă propagandei Bisericii Romano-Catolice şi a Regatului ungar. Acest aspect a fost reflectat de toţi istoricii în decursul timpului. Cunoaştem şi condiţiile în care s-a realizat unirea cu Biserica Romei a unei părţi a românilor transilvăneni, precum şi urmările dezastruoase pentru neamul românesc până astăzi. Cum vedeţi situaţia actuală dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică? Cum s-ar putea ajunge la o mai bună conveţuire sau la o mai bună înţelegere între cele două Biserici, dacă ţinem cont de faptul că există aceleaşi tensiuni ca şi în secolul al XVIII-lea?
- Tensiunile au izbucnit de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, pentru că până atuncea preoţii şi credincioşii nici nu au ştiut de acea unire pe care a făcut-o Atanasie Anghel la Viena în primăvara anului 1701. Tensiunile au continuat până în 1848, când ierarhii şi preoţii celor două confesiuni şi-au dat mâna în slujirea intereselor superioare ale întregului popor român, indiferent de confesiune. Au reapărut apoi parţial după înăbuşirea revoluţiei şi au continuat pe tot parcursul păstoririi lui Andrei Şaguna. Tensiunile dintre cele două Biserici au continuat şi după 1918, deşi s-a încercat atunci să se facă şi unirea bisericească, nu numai cea politică. A urmat apoi momentul 1948, când credincioşii şi clericii Bisericii unite au revenit la Biserica Ortodoxă şi apoi alt moment, cel din 1989, de când Biserica unită a fost repusă în drepturile ei şi, din păcate, au început iar disensiunile prin neînţelegerile dintre credincioşi în diferite parohii. Este regretabil că acum, la atâţia ani după 1948, chiar dacă revenirea s-a făcut în condiţiile cunoscute atunci, conducătorii Bisericii unite încearcă să reînvie trecutul, încearcă să facă noi prozeliţi, ceea ce este în detrimentul bunului mers al vieţii noastre naţionale în primul rând. Noi, românii, trebuie să fim uniţi, să nu fim dezbinaţi, mai ales pe motive de credinţă. Suntem fiii aceluiaşi Neam şi ar trebui să fim fiii aceleiaşi Biserici şi să uităm faptele triste din trecut.
- Practic toţi iluminiştii blăjeni au scos în evidenţă urmările nefaste ale unirii bisericeşti pentru românii transilvăneni!
- Da! Atât Gheorghe Şincai, cât mai ales Samuil Micu şi Petru Maior au pus în lumină urmările nefericite ale actului încheiat la Viena de Atanasie Anghel în 1701. Mai mult decât atât, trebuie să punem în lumină şi faptul că Samuil Micu a tradus din sfinţii părinţi răsăriteni şi nu a făcut nicio traducere din părinţii bisericeşti apuseni, deci din limba latină, ci a tradus numai din părinţii greci, din limba greacă, ceea ce iarăşi arată că el era sincer ataşat de biserica tradiţională, de Biserica Ortodoxă. El a editat după cum se ştie Biblia de la Blaj din 1795, care în fond este Biblia de la Bucureşti a lui Şerban Cantacuzino, la care au lucrat mai mulţi cărturari români din secolul al XVIII-lea. Acelaşi lucru l-a spus Simion Bărnuţiu în 1848, în celebrul său Discurs din Catedrala de la Blaj, arătând şi el urmările nefericite ale actului semnat de Atanasie. Mai târziu istoricul unit Nicolae Densusianu a scos în evidenţă rolul nefast pe care l-au avut călugării iezuiţi în rezolvarea tratativelor pentru unirea cu Biserica Romei.
- Din păcate, astăzi suntem în Transilvania în aceeaşi situaţie dramatică pentru românii ortodocşi din secolul al XVIII-lea în care bisericile sunt luate majorităţii şi date unei minorităţi greco-catolice.
- Asta a fost nefericirea noastră, când, în urma acelui recensământ făcut din dispoziţia generalului N.A. Buccow, s-a luat decizia ca într-o parohie unde erau 6 sau 10 familii greco-catolice, biserica să fie dată acestora, deşi biserica fusese construită de ortodocşi.
- Această situaţie o avem şi acum în toată Transilvania, chiar şi aici în Bihor, unde românii ortodocşi sunt alungaţi din bisericile ridicate de părinţii şi strămoşii lor. Sunt scoşi cu jandarmii 300 sau 400 de credincioşi ortodocşi pentru a face loc unei minorităţi alcătuite din 10 sau 15 credincioşi greco-catolici. Practic, aceasta este drama Bisericii noastre Ortodoxe din Transilvania!
- Da, din nefericire aşa este!
- Evident că despre istoria Bisericii Ortodoxe din Transilvania şi despre dramele credincioşilor ortodocşi din acest colţ de ţară am putea vorbi foarte mult, dar, din păcate, spaţiul nu ne permite. În încheierea acestui dialog doresc să spunem cititorilor cotidianului Crişana că P.C. Voastră aţi contribuit în decursul timpului la formarea a zeci şi zeci de generaţii de preoţi dintre care mulţi au slujit în Ţara Crişurilor. Ce transmiteţi preoţilor din Bihor pe care i-aţi avut studenţi la Institutul Teologic din Sibiu?
- Îmi amintesc cu plăcere de aceşti preoţi la formarea cărora am contribuit şi eu alături de ceilalţi colegi ai mei. Le doresc sănătate şi putere de muncă în îndeplinirea misiunii preoţeşti la care s-au angajat şi să aibă parte de multe bucurii duhovniceşti împreună cu credincioşii lor.
- Şi noi Vă dorim, părinte profesor, multă sănătate şi multe împliniri în activitatea academică pe care o desfăşuraţi şi în prezent. Dumnezeu să Vă dăruiască putere să mai poposiţi în mijlocul preoţilor şi credincioşilor din Bihor!
- Vă mulţumesc şi eu foarte mult!