După evenimentele din decembrie 1989, retragerea trupelor sovietice din România a fost tratată incomplet ori denaturat de către pseudoistorici români şi analişti apăruţi ca ciupercile după ploaie. Majoritatea materialele publicate până în prezent tratează problema de pe poziţiile celor aflaţi la putere (s-ar putea să greşesc, nu pot fi la curent cu totul). Cel mai des a fost acreditată ideea că „Hruşciov şi-a retras trupele din România îmbătat şi păcălit de Dej". Ceea ce este un basm!

Unii au legat retragerea trupelor sovietice de evenimentele din Ungaria anului 1956. Lucru total incorect. Contrar părerii multora, încrederea ruşilor faţă de români era mult mai mare decât faţă de unguri. Aceasta, deoarece românii şi ruşii au cooperat la refacerea Securităţii ungare. Câţi dintre dumneavoastră, stimaţi cititori, cunoaşteţi că Securitatea ungară a fost refăcută de specialişti români? Cred că nici unul. Doar aceia care au lucrat nemijlocit în fosta Securitate, aceea „poliţie politică" blamată şi în zilele noastre. Şi nici aceştia nu cunoşteau întregul adevăr. Aşa că, retragerea trupelor sovietice din România nu are nici o legătură cu evenimentele din Ungaria. Spre dezamăgirea unora. Retragerea diviziilor sovietice de pe teritoriul României a fost o acţiune ce s-a executat în contextul general al situaţiei internaţionale de atunci. Dar, mai ales, în cadrul general european şi a fost legată de urmările şi rezultatele celui de Al Doilea Război Mondial. Când şi Austria a fost împărţită în cadrul zonelor de ocupaţie. În baza înţelegerii dintre cele patru puteri aliate, sovieticii aveau acordul aliaţilor să menţină trupe în România, ca element de rezervă strategică, până la rezolvarea problemei Austriei. După recunoaşterea neutralităţii acesteia, aliaţii şi-au retras trupele de aici. Iar în 1955, s-a încheiat tratatul de stat cu Austria. În acest context, menţinerea trupelor sovietice în România nu mai avea bază legală şi juridică, problema Austriei, în baza acordurilor de la Yalta şi Postdam, fiind rezolvată. Dacă nu s-ar fi retras în 1956, ruşii ar mai fi putut să o lungească un an, doi cel mult. Până la urmă, tot s-ar fi retras, deoarece, în caz contrar, şi-ar fi ridicat în cap întreaga lume occidentală. Este bine să precizez: diviziile ruseşti din Germania de Est trebuiau să aibă eşalonul II strategic. Care a fost menţinut în Polonia. În Cehoslovacia şi Ungaria, au intrat pe probleme de criză. În România, au primit acordul să staţioneze până la rezolvarea problemei Austriei, ca eşalon de rezervă strategică. Această înţelegere parafată între cele patru puteri nu a fost adusă niciodată la cunoştinţa opiniei publice internaţionale. Orice alte speculaţii sunt basme!
Am menţionat că retragerea trupelor sovietice s-a făcut în contextul general al situaţiei internaţi0onale. Dar cel care a grăbit retragerea lor a fost un bun ofiţer român de contrainformaţii...
În iunie 1956, Egiptul a naţionalizat Compania Canalului de Suez, ale cărei acţiuni majoritare erau deţinute de Franţa, Marea Britanie, ulterior de SUA. Pentru acest gest, Franţa şi Marea Britanie - cărora li s-a lăturat Israelul - au atacat Egiptul. Ei bine, pe timpul pregătirilor în vederea declanşării atacului, un ofiţer român de contrainformaţii (al cărui nume nu a fost divulgat) a primit pentru decodificare înregistrarea sonoră a unei transmisiuni TSF, din care a aflat toate amănuntele privind iminenţa atacului împotriva Egiptului. Şi-a informat imediat superiorii, care, la rândul lor, au întocmit urgent un raport de informare pe care l-au predat lui Gheorghiu-Dej. La rându-i, acesta l-a anunţat pe Hruşciov, care a adoptat o poziţie extrem de agresivă: a anunţat ţările care se pregăteau de atac că orice intervenţie împotriva Egiptului va atrage reacţia militară a Uniunii Sovietice. Pentru a fi cât mai convingător, liderul de la Kremlin a dat ordinul şi ruşii au început o adevărată campanie de intimidare, materializată prin „dezinformare în eter". Comandanţii de mari unităţi militare au început să împânzească eterul cu ordine şi comenzi, cu scopul ca cei care stăteau la „pândă" să concluzioneze că au lor masive deplasări de trupe şi tehnică de luptă. La această dezinformare a contribuit şi România. Români au fost mult mai „convingători". S-a mers până acolo,încât s-a acţionat şi asupra deţinuţilor. Astfel, la penitenciarul din Deltă, colonelul Vodă, comandantul acestuia, a strâns deţinuţii şi le-a promis că cei care se vor oferi voluntar să lupte în Egipt, la revenirea în ţară, vor fi scutiţi de restul pedepsei. Cu câteva excepţii, toţi deţinuţii s-au oferit să lupte voluntar. S-a acţionat astfel, ştiindu-se că „vorba zboară din gură-n gură" şi era imposibil ca agenţii statelor implicate să nu afle. Bineînţeles că totul a fost o cacealma. Dar o cacialma foarte bine calculată.

Deşi atacul a avut loc, Israelul dând lovitura principală şi fiind susţinut mai mult moral de către aliaţii europeni, finalul acţiunii a fost un eşec. Aceasta s-a datorat, în mare măsură, ofiţerului român de contrainformaţii, Franţa şi Marea Britanie temându-se de o ripostă din partea Uniunii Sovietice. Hruşciov nu a uita rolul important al României în acest incident. În 1957, a efectuat o vizită oficială în România. Pe tot parcursul vizitei sale prin ţară a fost însoţit, în permanenţă, de Gheorghiu-Dej şi I.G.Maurer, ministrul de Externe. Aceştia l-au convins să accepte retragerea diviziilor sovietice din ţară. Odată retrase trupele sovietice, conducerea superioară de partid a dispus crearea unui organism operativ de securitate, care urma să funcţioneze în regim de „strict secret". Din el făceau parte numai ofiţeri din Direcţia de Contrainformaţii Militare (DCIM) şi aveau o singură sarcină: depistarea tuturor militarilor din Armată, aflaţi în slujba NKVD.
Toate aceste măsuri au necesitat timp, care s-a extins până în primăvara anului 1964. Ele au influenţat şi soarta semnatarului acestor rânduri.