Regizorul Ioan Ieremia s-a născut la 14 august 1935 la Oradea. A urmat Şcoala de Cavalerie de la Sfântu Gheorghe, apoi Şcoala de Infanterie de la Sibiu, după care a fost arestat pentru că nu a vrut să îşi continue studiile de ofiţer la Moscova. Termină Facultatea de Regie şi Film Bucureşti, fiind şef de promoţie şi coleg cu Silviu Purcărete. Ajunge, în anul 1974, regizor la Teatrul Naţional Timişoara, apoi la Teatrul Mic.

În decursul carierei sale a montat 80 de spectacole, 45 premiate, 4 pentru cel mai bun spectacol  pe ţară. Profesor universitar, director al Teatrului Luceafărul din Chişinau, prim-regizor şi director al Teatrului Naţional Timişoara, prim-regizor al Teatrului Mic. În 1977 aderă la CARTA 77, protestul scriitorului Paul Goma împotriva lui Ceauşescu şi Dinu Săraru îl dă afară din Teatru Mic de la Bucureşti, iar în 1987 este dat afară şi din Teatrul  Naţional Timişoara pentru "spectacole  antipartinice şi antistatale". În 15 decembrie 1989 se solidarizează cu protestul lui Laszlo Tokes, iar în 20 decembrie, când Ceauşescu era încă la putere, execută scenografia anticeauşistă a celebrului  Balcon  din  Teatrului  Naţional Timişoara. În 1990 refuză funcţia de parlamentar şi pleacă în Basarabia, la chemarea ministrului culturii Ion Ungureanu, se înscrie în Frontul Popular şi participă la toate acţiunile Frontului. A debutat în literatură la revista Familia, a ţinut  ani de zile cronica filmului la cotidianul „Crişana". În 1973 a predat această rubrică regretatului actor Adrian Pintea după ce, pregătindu-l, a luat admiterea la Facultatea de Teatru. 

De ce v-aţi mutat din Timişoara înapoi la Oradea?

Ieremia: Sunt  orădean, adică ardelean, nu bănăţean. Uneori bănăţenii sunt precum elveţienii, adică incolori, inodori şi insipizi, nu au componenţă etnică în  genă decât la fotbal. Apoi aici, în Oradea, am crescut, am iubit, am făcut copii, aici îmi sunt îngropaţi părinţii, ai mei şi ai soţiei mele, aici am debutat în teatru, etc. Vreau să  plec „dincolo", din cel mai frumos cimitir, Rulikovski, unde mi-am şi construit „garsoniera"...

Totuşi viaţa culturală din Timişoara este mai pregnantă, mai...

Ieremia: Aşa se vede de aici? Eronat. Ce părere aveţi despre un oraş, şi un primar, Gheorghe Ciuhandu, în care director al Teatrului Naţional fiind, 16 ani m-am chinuit să ridic o statuie a lui Mihai Eminescu, pe banii mei, în faţa Teatrului Naţional ce-i poartă numele şi nemernicul de primar nu m-a lăsat?!  Mai nou, ca să fie reales, dă din coate şi promite că va face din Timişoara o Capitală Culturală Europeană. Câtă ticăloşie politicianistă îi poate trece prin cap unui trepăduş local ca să fie reales? Ce părere aveţi de o revistă de cultură  precum "Orizont" finanţată de domnul Soroş care nu are nicio reacţie, măcar culturală, într-o asemenea situaţie? Aceeaşi revistă a refuzat să publice numele informatorilor din cultura timişeană. Primarul Ciuhandu clădirii în care funcţionează cea mai importantă instituţie de cultură din oraş îi spune Palatul Culturii, denumire de inspiraţie sovietică, neokominternistă. Compania vieneză „Helmer şi Felner" a construit teatre nu „palate  ale culturii". Să nu ne mirăm, directoarea Teatrului Naţional "Mihai Eminescu" din Timişoara, Adriana Hauswater, după ce a fost instalată, în 2005, a aruncat la gunoi portretul lui Eminescu din biroul direcţiunii. Aşa ceva e inadmisibil. Patapievici a fost mai "uman", i-a păstrat "scheletul" şi l-a aşezat  „în debaraua" Institutului Cultural Român. Toate astea se întâmpla într-un oraş  populat în proportie de 85% de români. Vedeţi cum descendenţii celor care au adus comunismul în România rescriu "Istoria" lui  Roller? Adică ne desfiinţează elitele naţionale? La Viena Mihai Eminescu este mai respectat decât la Timişoara. Din punct de vedere cultural de vină este şi matrozul care conduce ţara, ignoranţa nu-l lasă să intuiască efectele acestei ignoranţe. De vină sunt şi partidele "naţionale" din România care nu apără demnitatea noastră naţională, ci se luptă între ei numai pentru interesele politicienilor, pentru puterea locală.

V-aţi ocupat un timp şi de destinele Centrului Cultural Român de la Budapesta?

Ieremia: Ce n-am putut să fac în România, la Timişoara, am reuşit la Budapesta în 1992, în faţa Centrului Cultural al României, al cărui prim-director am fost. Ţin să-i mulţumesc pe această cale generalului de poliţie Cârjan din Oradea, cu care am făcut „contrabandă" cu  materiale de construcţii ca să mă coste mai puţin monumentul lui Eminescu. Pentru că ambasadorul nu mă lasă să imprim o politică cultural-liberală i-am cerut destituirea, dar am fost destituit eu. În condiţiile în care directorul artistic al Operei Naţionale Maghiare, Erich Berger, mă invita să pun în scenă Oedipul lui Enescu şi actorii maghiari plecaţi din România şi directori de teatre  „trăgeau" de mine să facem spectacole din dramaturgia română. Apăruse recent la Budapesta o Enciclopedie a Teatrului Universal în care  figuram printre regizorii români importanţi ai momentului. Ambasadorul, Ion Donca, mi-a interzis să „colaborez cu un transfug" (Berger fusese prim- dirijor al Filarmonicii din Cluj). L-am invitat pe ambasador să nu fie dobitoc şi i-am cerut schimbarea acestuia domnului Meleşcanu, ministrul de externe de atunci. Din nefericire în Romania nu avem partide naţionale autentice, care să apere demnitatea noastră naţională. Se luptă între ei pentru interesele lor, nu pentru interesele ţării. Spre exemplu, să îl luăm pe Laszlo Tokes. Eu îl invidiez. Este un remarcabil lider al minorităţii maghiare. Păcat că noi românii nu avem unul ca el.

Aţi debutat în teatru pe scena orădeană, aveţi de gând să mai lucraţi şi aici?

Ieremia: Bineînţeles.

Cum regăsiţi teatrul orădean după atâţia ani?

Ieremia: Clădirea teatrului arată extraordinar de bine. Îmi place foarte mult şi interiorul şi exteriorul. Abia aştept să mă reîntorc între zidurile acestei clădiri. Voi susţine în curând o conferinţă de presă despre mai multe probleme ce ţin de "Modalitatea estetică a teatrului" şi a mea, în cadrul căreia voi aborda  relaţiile mele cu teatrul din Oradea. În afara unor rigori estetice şi organizatorice profesioniste nu accept să colaborez cu un teatru în care nu există o dictatură a esteticului şi unde relaţiile dintre colaboratori nu se bazează pe fapte şi nu pe vorbe, în care să spunem una şi să „fumăm" alta.

Am înţeles că redactorul-şef va propus să vă reîntoarceţi în publicistică să faceţi şi cronică dramatică...

Ieremia: Da şi am acceptat. În secolul trecut am fost prezent în viaţa socială şi culturală a Oradei. M-am întors, „după un secol" şi  sper să-i fiu de folos, comentând viaţa teatrală, culturală şi politică a oraşului şi a ţării.