Dieta Transilvaniei - dominată de reprezentanţi ai naţiunii ungare - întrunită la Cluj, pe 30 mai 1848, votează în unanimitate unirea necondiţionată a Transilvaniei la Ungaria. Nici delegaţia transilvăneană însărcinată să prezinte împăratului cererile formulate de români nu s-a bucurat de succesul sperat. Petiţia românilor a fost prezentată Curţii la 30 mai (18 - pe stil vechi), fără să primească vreun răspuns. După ce Împăratul a sancţionat hotărârea Dietei de la Cluj, românii au fost înştiinţaţi că ,,rugarea" lor a fost soluţionată prin ... Unirea Transilvaniei cu Ungaria, decisă prin ,,hotărârea stărilor celor trei naţiuni ale Marelui Principat".

 

În acest mod, decizia Marii Adunării Naţionale de la Blaj rămânea fără valoare, naţiunea română nefiind recunoscută. ,,Pactizarea" Monarhiei cu nobilimea maghiară prefigurează instituirea dualismului austro-ungar din anul 1867.
Imediat după această anexare forţată, guvernul maghiar a instaurat în Transilvania un regim generalizat de teroare împotriva tuturor oponenţilor deciziei, concretizat prin arestarea şi anchetarea liderilor revoluţionari români, recrutarea forţată a tinerilor în armata maghiară, incendierea şi jefuirea satelor româneşti, persecutarea şi maltratarea celor care se împotriveau anexării, constituirea aşa-numitelor tribunale de sânge (unul a funcţionat şi la Oradea), care în urma unor procese regizate, au condamnat la ani grei de închisoare şi chiar executat ţărani şi intelectuali români, pentru ,,vina" de a fi loiali oastei lui Avram Iancu şi revendicărilor revoluţiei româneşti. De tristă amintire a rămas, în sensul celor sus-menţionate, masacrul de la Mihalţ, din 2 iunie 1848, când au fost împuşcaţi 12 ţărani români, fapt ce a produs un puternic ecou şi o indignare generală.
Pe fondul înmulţirii atrocităţilor comise asupra românilor de revoluţionarii maghiari, între cele două revoluţii s-a produs o ruptură iremediabilă, cu consecinţe negative pentru ambele tabere, care, în mod normal, ar fi trebuit să-şi unească forţele împotriva duşmanului comun: Imperiul Habsburgic.
Se materializează astfel un conflict armat româno-maghiar, conducătorii revoluţiei transilvănene conştientizând - în urma hotărârilor de la Orlat şi Năsăud - că singura cale de a dobândi drepturile şi libertăţile fireşti pentru naţiunea română este cea a armelor („Nu cu argumente filozofice şi umanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea, ca Horea!" - îi spunea atunci Crăişorul Iancu, fostului său coleg de la Facultatea de Drept din Cluj Iosif Sterca Şuluţiu).
În toamna anului 1848 debutează operaţiunile militare în Transilvania. Trupele maghiare, în fruntea cărora a fost numit generalul polonez Iosif Bem, au reuşit să ocupe o zonă relativ întinsă a provinciei, excepţie făcând zona Munţilor Apuseni, cu oraşul Alba Iulia, unde românii, conduşi de Avram Iancu, Axente Sever şi Ion Buteanu s-au apărat cu eroism, înregistrând câteva victorii importante împotriva duşmanului la Mărişel, Roşia şi Fântânele.
La 20 februarie 1849, noul împărat al Austriei, Franz Iozef, promulgă o nouă constituţie, de factură liberală, prin care este recunoscută autonomia Transilvaniei, fapt ce a stimulat şi mai mult lupta românilor pentru autodeterminare. În acest context, între revoluţionarul maghiar Kossuth Lajos şi Avram Iancu încep o serie de tratative, intermediate de deputatul român de Bihor, Ion Dragoş. După asasinarea acestuia, iniţiativa apropierii româno-maghiare este preluată de Nicolae Bălcescu, refugiat în Transilvania după eşecul Revoluţiei din Ţara Românească. În urma negocierilor desfăşurate la Debreţin, între Bălcescu şi Kossuth, se ajunge la încheierea unei înţelegeri (Proiect de pacificare), semnată la 14 iulie 1849, la Seghedin. Aceasta s-a dovedit a fi însă tardivă. La 13 august 1849, armata maghiară capitula la Şiria. La rândul lor, românii, siliţi de comandantul armatei austriece, au trebuit să depună armele.
În istoriografia evenimentelor paşoptiste, subiectul a fost prezentat de cele mai multe ori de pe poziţii partizane, continuându-se o polemică între istoricii români şi maghiari. Considerăm însă, că în noul context european, asemenea abordări trebuie abandonate în favoarea tratării echilibrate a proceselor şi evenimentelor istorice, indiferent de gradul lor de sensibilitate. Îndeosebi istoriografia maghiară ar trebui să abordeze faptul istoric de pe poziţii obiective şi în lumina adevărului, pentru o sincronizare cu noile direcţii ale scrisului istoric european. Activitatea publicistică de expresie maghiară dedicată zilei de 15 martie, cuprinde abordări neorevizioniste ale evenimentului, revanşarde şi favorabile opţiunilor secesioniste pe criterii etnice.
În aceeaşi măsură, modul în care sărbătorirea zilei de 15 marite este însuşită de unii reprezentanţi ai etnicilor maghiari din România reprezintă o mistificare, o deturnare a realitălităţilor istorice. Supralicitarea aspiraţiei la libertate a maghiarilor, aspiraţii pentru care şi-au vărsat sângele mai multe popoare din Europa în anul 1848-1849, modul în care s-a insinuat profanarea unor monumente ale honvezilor maghiari atribuite mai mult sau mai puţin explicit armatei române - în fapt un neadevăr istoric, o jignire adusă memoriei românilor de la 1848 - sunt relevante în acest sens. La acestea se adaugă invocarea forţei morale a simbolurilor naţionale ale statului ungar, afişate ostentativ în Transilvania, an de an, cu ocazia sărbătoririi zilei de 15 martie şi permanentele acuze aduse autorităţilor române pentru interzicerea şi prigonirea acestor însemne, gest care, în opinia formatorilor de opinie maghiari, se identifică cu cel mai josnic exclusivism. Sărbătorirea zilei de 15 martie de către etnicii maghiari din România a fost folosită consecvent de unii reprezentanţi ai etniei pentru reiterarea unor teze federaliste sau autonomiste. Anul revoluţionar 1848 aparţine Europei, o Europă ce se doreşte din ce în ce mai unită şi care nu trebuie să accepte deturnarea reperelor sale istorice. Schimbarea poate veni din restructurarea opticii de prezentare a realităţilor istorice, care trebuie să fie prezentate, analizate şi interpretate nuanţat, fără a se face rabat de la rigoarea ştiinţifică.
Istoria se cuvine a fi respectată, trăgând învăţăminte din evenimentele consacrate ca repere ale ei. „Cine nu respectă Istoria, este condamnat să retrăiască nedreptăţile vremurilor trecute!" - afirmă adesea un reputat istoric orădean. Are evidentă dreptate. În România Europeană de astăzi, suntem oare noi suficient de înţelepţi ca să învăţăm şi să înţelegem Istoria?