Continuăm seria interviului realizat cu Pr. Dr. VASILE MIHOC, Profesor de Studiul Noului Testament la Facultatea de Teologie „ Andrei Şaguna " din Sibiu

-Ce ne puteţi spune despre teologia sectei qumranite?
-În ce priveşte teologia, manuscrisele de la Qumran pun în lumină printre altele un document necunoscut până acum al teologiei iudaice şi anume un oarecare dualism care deosebeşte două duhuri, duhul lui Dumnezeu şi duhul lui Veliar sau al Diavolului care opune „lumina" - „întunericului", un dualism care rămâne însă monoteism. Nu e vorba de un dualism zoroastrian sau persan unde principiul Binelui şi al Răului sunt într-o luptă eternă. Nu, aici e vorba de un singur Dumnezeu, El a creat toate. Răul provine din neascultarea de Dumnezeu şi va fi biruit, deci aşa cum am mai spus nu este un dualism de tip zoroastrian, ci e un alt tip de dualism. Acest dualism se manifestă şi pe planul moral. Influenţa Duhului Adevărului apare în practicarea virtuţii, în timp ce păcatul reprezintă manifestarea Duhului Întunericului. Lupta aceasta va avea însă un sfârşit. După teologia qumranită se va termina cu nimicirea completă a răului şi cu biruinţa fiilor luminii.

-Părinte Profesor Vă rog în continuare să Vă referiţi la raportul dintre Manuscrisele de la Qumran şi Noul Testament. Vă propun pentru început să ne oprim asupra Sfântului Ioan Botezătorul. Datorită faptului că Sf. Ioan a trăit şi a propăvăduit în pustiul Enghedi, aproape de fosta aşezare eseniană şi de locul unde s-au găsit manuscrisele qumranite, o parte dintre cercetătorii care au studiat aceste manuscrise au afirmat că Ioan Botezătorul ar fi aparţinut sectei eseniene. Ce ne puteţi spune în acest sens?
-E adevărat că unele elemente ale doctrinei qumranite şi ale organizării sectei oferă analogii surprinzătoare cu cele ale creştinismului primar. Se pune firesc întrebarea dacă se poate vorbi de o influenţă a esianismului asupra creştinismului. Bine aţi spus, mai ales s-a pus problema dacă nu cumva Ioan Botezătorul a fost un esenian. În Evanghelia după Luca (1,80) ni se spune despre Ioan Botezătorul că a fost în pustiu până în ziua arătării sale către Israel. A fost desigur în pustiul lui Iuda. După Tradiţie casa părinţilor Sfântului Ioan Botezătorul era în Ain Karem la marginea pustiului lui Iuda, deci Sfântul Ioan Botezătorul a trăit în pustiul lui Iuda şi îl găsim botezând aproape de Ierihon nu de En-Ghedi care e mai la Sud, lângă Marea Moartă. Qumranul era şi el aproape de Ierihon, era între En-Ghedi şi Ierihon, aşa că este imposibil ca Sfântul Ioan Botezătorul să nu fi cunoscut faptul că aproape de Ierihon se afla o comunitate de esenieni. Problema este dacă şederea lui în pustie, de care vorbeşte Evanghelistul Luca, a însemnat o şedere în comunitatea eseniană sau nu? Răspunsul la această întrebare nu poate fi decât unul şi foarte sigur. Dacă Sfântul Ioan va fi făcut parte din comunitatea eseniană cândva, e sigur că nu mai făcea parte din această comunitate în momentul în care îşi desfăşura activitatea publică, în momentul în care predica şi boteza, pentru că există diferenţe foarte nete între ceea ce face Ioan Botezătorul în pustie şi ceea ce făceau qumraniţii. De pildă ştim că Ioan boteza. Botezul lui Ioan este unic şi irepetabil, ori qumraniţii se îmbăiau zilnic. În ruinele de la Qumran se văd până astăzi bazinele în care se desfăşurau băile rituale. Pe de altă parte nu se potriveşte deloc modul în care îi acceptă Ioan Botezătorul pe toţi cei care vin la el, pe toţi care se pocăiesc, pe toţi care vor să se pregătească pentru primirea lui Mesia şi exclusivismul qumranit, un exclusivism care este şi mai marcat în raport cu învăţătura Mântuitorului.
-În legătură cu Mântuitorul Iisus Hristos unii critici care erau potrivnici divinităţii Lui, au sugerat ideea că originile creştinismului nu mai trebuie căutate în Evanghelii, ci în învăţătura, practicile şi organizarea comunităţii eseniene. Unii au făcut referire la „Învăţătorul Dreptăţii", evidenţiind asemănările care există între acesta şi Mântuitorul. Ce părere aveţi despre aceste afirmaţii?
-Când vorbim de Qumran avem în spate deja o imensă literatură, mii şi mii de titluri. În lume apar de zeci de ani deja mai multe reviste dedicate Qumranului, aşa încât cu afirmaţiile nu ne mai putem juca. Îndată după descoperire s-au făcut afirmaţii foarte hazardate şi interesate totodată. Şi la noi a apărut în anul 1963 cartea sovieticului I.D. Amusin intitulată „Manuscrisele de la Marea Moartă", în care se vede bucuria ateilor că au găsit ceea ce părea a fi veriga de legătură care lipsea până atunci - credeau ei - între iudaism şi creştinism, deci esenianismul ar reprezenta această verigă şi legătură. Creştinismul ar proveni pur şi simplu din esenianism . S-ar fi explicat originea creştinismului fără a face apel la un Întemeietor divin. Cercetările de după aceea au arătat că graba acelora a fost cu totul puerilă pentru că nu se poate vorbi nicidecum de o identitate între „Învăţătorul Dreptăţii" şi Iisus Hristos. Învăţătorul Dreptăţii rămâne totuşi un personaj enigmatic, dar e sigur că a fost un şef al sectei, un şef mai vechi al sectei din perioada de început a ei. El a rămas deci pentru generaţiile următoare ca un personaj semilegendar, dar nu e vorba de Mântuitorul. S-au gândit unii la această identitate mai ales datorită unor analogii dintre organizarea sectei şi organizarea Bisericii primare din Ierusalim. Unele asemănări sunt frapante într-adevăr. De pildă după Faptele Apostolilor (2, 44-45; 2, 34-37 sau 5, 1-11), membrii Bisericii primare din Ierusalim aveau toate de obşte . În fiecare zi (cf. Faptele Apostolilor 2,46) ei luau masa în comun . De asemenea în Evanghelia după Matei (18, 15-17) e vorba de trei etape ale mustrării frăţeşti spre îndreptare, etape pe care le găsim şi în disciplina de la Qumran. Sunt apoi şi unele asemănări în ce priveşte învăţătura . E vorba de acel dualism qumranit. Găsim oarecum acea opoziţie : întuneric - lumină, adevăr - minciună, viaţă -moarte şi în Evanghelii, mai ales la Ioan. Aceste asemănări au făcut pe unii să vadă o identitate între creştinism şi esenianism. Diferenţele sunt însă mult mai mari. Ceea ce ne frapează cu deosebire la membri sectei qumranite este exclusivismul lor extrem. Numai ei se consideră a fi „rămăşiţa aleasă", „restul" de care vorbesc proorocii, „restul" care va fi mântuit, adică adevăratul popor al lui Dumnezeu, Israelul timpurilor eshatologice. De asemenea, prin practicarea virtuţilor morale şi a vieţii comune, prin rugăciune şi meditaţie, prin observarea scrupuloasă a Legii şi printr-o disciplină strictă, ei vor să formeze o comunitate autentic sacerdotală. De aceea ei se feresc de orice contact cu păcătoşii, adică pentru ei păcătos fiind oricine care nu aparţine sectei şi chiar se feresc să accepte în comunitate oameni loviţi de diformităţi corporale. Iată ce spune în această privinţă Regula comunităţii: „Nici un om atins de vreuna din necurăţiile omeneşti să nu vină în adunarea lui Dumnezeu, nici un om atins în trupul său cu mîini sau picioare neputincioase sau şchiop, orb, surd, mut sau infirm atins în trupul său, aşa încât ace3st lucru să se poată observa, sau bătrân care tremură şi neînstare să stea în mijlocul adunării, conducătorilor, căci îngeri ai sfinţeniei sunt în adunarea lor" (cf. Jean Carmignac, „Les textes de Qumran", vol. II, Paris 1963, p. 22) . Cât de mare este diferenţa între acest exclusivism qumranit şi largheţea cu care Mântuitorul acceptă pe toţi oamenii! El ne spune că a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut (Luca 19, 10) , El nu refuză compania păcătoşilor pe care vrea să-i mântuiască, de aceea este acuzat de atâtea ori de farisei că stă şi mănâncă şi bea cu vameşii şi cu păcătoşii. El a primit şi a vindecat pe bolnavi, pe şchiopi, pe orbi etc., a repetat mereu că mântuirea e un dar al lui Dumnezeu primit prin credinţă şi că cei ce se încred în propria lor dreptate, cum erau şi qumraniţii, care credeau că se mântuiesc prin efortul lor propriu , nu se vor împărtăşi de acest dar. Deci e o mare diferenţă între practica şi învăţătura Mântuitorului pe de o parte şi învăţătura şi practica qumranită pe de altă parte. (va urma)