Revoluţia română din decembrie 1989 (I) La 22 decembrie 2005 se împlinesc 16 ani de la victoria Revoluţiei române. Nici acum nu se cunosc multe dintre aspectele modului în care s-a declanşat şi s-a desfăşurat răsturnarea regimului dictatorial comunist al lui Ceauşescu. În lipsa unor clarificări oficiale ale instituţiilor statale abilitate, românii continuă să aibă păreri împărţite despre caracterul acestora. În timpul revoluţiei din decembrie 1989 au murit 1.104 de oameni şi au fost răniţi 3.352. Dintre cei morţi, 543 au fost omorâţi la Bucureşti şi 561 în restul ţării. Înainte de 22 decembrie au fost 162 decedaţi din care 73 la Timişoara, 48 la Bucureşti şi 41 în restul ţării, 1107 răniţi din care 604 în Bucureşti. După 22 decembrie au fost 942 de morţi, din care 495 la Bucureşti şi 2245 răniţi din care 1275 la Bucureşti. “Au existat sau nu terorişti?; A fost lovitură de stat sau revoluţie?; Care a fost rolul Securităţii în răsturnarea lui Ceauşescu?; Au existat diversiuni şi cine le-a pus la cale?”, iată câteva dintre întrebările la care răspunsurile sunt încă controversate şi la 16 ani de la desfăşurarea evenimentelor. Deşi s-au scurs atâţia ani, revoluţia este departe de a fi un capitol încheiat în viaţa unora dintre români. Cei tineri însă nu mai sunt interesaţi deloc. Revoluţia a intrat deja în istorie, deşi mai are încă destule tentacule în realitatea zilelor noastre. Obiectivele ţării sunt altele: integrarea în structurile euro-atlantice, iar ale multor cetăţeni ţin de bunăstare şi de o nouă viaţă, fără legătură cu momentele dureroase ale comunismului. Un remember este, totuşi, oricând necesar pentru toţi românii, mai ales pentru cei tineri, dintre care mulţi nu ştiu de unde a plecat România în 1989. François Heisbourg, directorul Institutului Internaţional de Studii Strategice din Londra, aprecia anul 1989 ca „un an extraordinar, unul dintre cei care schimbă cursul istoriei. Căderea Zidului Berlinului a fost echivalentul simbolic al căderii Bastiliei. Revoluţiile din Europa de Est au transformat radical bazele geopolitice ale lumii de după război şi au anunţat apariţia unei noi ordini internaţionale“. Dacă „revoluţiile de catifea“ din Europa de Est au fost înregistrate de comunitatea internaţională cu o satisfacţie exprimată în termeni oficiali, replica spectaculoasă a României, pe care nimeni n-ar fi prevăzut-o, a instituit brusc o adevărată exaltare planetară. Apăruse acel moment de dramatism, necesar pentru ca prăbuşirea comunismului să fie verosimilă. Iar surpriza era cu atât mai mare, cu cât această autentificare venea chiar de la români pe care toată lumea îi considera apatici şi resemnaţi. Cu numai o lună înainte de revoluţia din decembrie ’89, Congresul al XIV-lea al P.C.R. (pentru unii motiv de speranţă în afirmarea unei opoziţii faţă de realegerea dictatorului Nicolae Ceauşescu la conducerea partidului) fusese ultimul triumf al carierei politice a cuplului Nicolae şi Elena Ceauşescu şi ultimul răsfăţ pe care i l-au pregătit cu obedienţă acoliţii lui. Deşi, după „istoricul“ Congres al XIV-lea al P.C.R., Ceauşescu părea mai stăpân pe situaţie ca niciodată, în a doua jumătate a lui decembrie., cînd lumea întreagă intra relaxată în rutina sărbătorilor de iarnă, postul de radio Europa Liberă informa că la Timişoara se întâmplă ceva. Timişoara prerevoluţionară Încă din decembrie 1987 la Timişoara s-a încercat organizarea unor mişcări de protest anticeauşiste şi anticomuniste. Atunci, un grup de tineri, încurajaţi de încercarea braşoveană din noiembrie 1987, au încercat să adune timişorenii în centrul oraşului prin îndemnuri de genul: “Dacă eşti patriot, vino în 3 ianuarie în Piaţa Unirii!”. Miliţia şi Securitatea au aflat de această intenţie şi s-au pregătit să intervină, însă nu s-a întîmplat nimic, datorită unor confuzii privind locul de desfăşurare şi a numărului foarte mic de oameni care au aflat de această mişcare. Cu o lună înainte de izbucnirea Revoluţiei, la 15 noiembrie 1989, cîteva mii de timişoreni s-au adunat în centrul oraşului pentru a sărbători victoriei echipei naţionale de fotbal a României asupra Danemarcei. În mod spontan, o parte din cei prezenţi, în special studenţii, au început să scandeze lozinci anticeauşiste şi să cînte “Deşteaptă-te române”. A doua zi, populaţia Timişoarei, aflînd de cele petrecute, au ieşit pe străzile oraşului, însă nu a existat un “pol”, un punct “de aglomerare”. Înainte de Congresul al-XIV-lea al Partidului Comunist Român, un grup de oameni de la U.M.T. au încercat să mobilizeze muncitorii din oraş pentru o demonstraţie prin care să dezaprobe realegerea lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de secretar general al P.C.R. Conform planului acestora, la 23 noiembrie 1989, muncitorii de la U.M.T. trebuiau să iasă în curtea uzinei, să pornească spre centrul oraşului, iar pe drum să adune cît mai mulţi manifestanţi. În acea zi, trei-patru sute de oameni s-au adunat în curtea întreprinderii, însă cînd să plece spre poartă un şef de secţie intervine şi determină mare parte dintre protestatari să se retragă. În tot acest timp, prin oraş circulau numeroase manifeste anticeauşiste, pe clădiri apăreau uneori lozinci ca: “Ceauşescu dictator”, “Jos Ceauşescu”, “Ceauşescu - duşman al poporului”. Una dintre acestea a fost scrisă chiar pe sediul Consiliului Judeţean P.C.R. László Tőkes S-a născut la 1 aprilie 1952, la Cluj-Napoca, fiul unui profesor de teologie protestant, într-o familie cu 8 copii. Primele opt clase le-a urmat la fostul Gimnaziu Reformat de fete, iar liceul la fostul Colegiul piarist. După colegiu a intrat la Institutul Teologic Protestant de grad universitar. După absolvire a devenit preot-capelan la Braşov, unde a stat doi ani, apoi a activat ca preot la Dej, timp de 7 ani. Încă de la numirea sa la Dej, a intrat în conflict cu episcopul Ardealului, Nagy Gyula, şi cu episcopul de Oradea, Papp László. Episcopul Nagy Gyula i-a intentat, în 1983, un proces disciplinar, acuzîndu-l de neîndeplinirea obligaţiilor preoţeşti. Comisia protopopială din Dej l-a găsit vinovat cu trei voturi din cinci, astfel că László Tőkes a încetat să mai fie preot la Dej. Acesta a făcut apel la Comisia Superioră de la Cluj unde a fost achitat. Timp de doi ani a stat la Dej, “şomer”, deoarece după achitare a fost transferat la Sânpetru de Câmpie, un sat de lângă Sărmaş, judeţul Harghita, loc pe care însă, l-a refuzat. În 1986, a fost numit preot-capelan la Timişoara. La şase luni după venirea sa, preotul titular a murit, iar László Tőkes a devenit preot titular. Conform declaraţiilor sale, în 1988, la o adunare preoţească ţinută la Arad, a înaintat un memoriu semnat de 19 preoţi din protopopiatul Timişoarei, în care protesta împotriva sistematizării satelor şi dărâmarea bisericilor. În urma acestui demers, a fost sancţionat cu avertisment. În 1989, i s-a intenta un nou proces disciplinar, apoi a fost suspendat din funcţie de mai multe ori şi a fost transferat la Mineu. La 15 octombrie 1989, a fost trimis la Timişoara protopopul de Arad, Kovacs Iosif, pentru a ţine predici în locul lui László Tőkes. Manifestaţia din jurul bisericii lui László Tőkes În mai 1989, la Radio Budapesta se menţionează pentru prima dată numele lui László Tőkes, în legătură cu cazul teatrului studenţesc "Thalia". Primul interviu televizat a lui Tőkes este difuzat în luna iunie 1989, la emisiunea Panorama a TV Budapesta. La 2 noiembrie 1989, în jurul orei 21.00, patru indivizi mascaţi au pătruns în apartamentul lui László Tőkes. Conform declaraţiilor acestuia, împreună cu câţiva prieteni care erau în acel moment la el în vizită, s-a bătut cu acei indivizi, alegându-se cu o rană uşoară, însă reuşind să-i alunge din casă. La 9 noiembrie 1989, i-au fost sparte câteva ferestre la casă, iar, la 16 noiembrie 1989, i-au fost sparte toate ferestrele. În urma acestor atacuri László Tőkes şi-a pus scânduri la ferestre. Tőkes spune că a început să fie şicanat de maiorul Nicolae Bucur de la Miliţia economică care încerca să îl oblige să recunoască că a primit nişte bani din străinătate. În acest timp au fost sparte şi geamurile bisericii sale. De la 1 decembrie 1989, casa şi biserica a început să fie păzită de militari şi securişti. I se pusese în vedere să evacueze casa până la data de 15 decembrie 1989. La 10 decembrie însă, la slujbă, Tőkes şi-a anunţat enoriaşii asupra ordinului de evacuare şi i-a chemat să fie martori. Pe data de 15 decembrie, înştiinţaţi de László Tőkes că este obligat să părăsească casa şi biserica, enoriaşii săi au apărut încă de dimineaţă în jurul locuinţei sale. Cei care îl păzeau au dispărut imediat ce aproximativ 150 - 200 de persoane s-au strîns în jurul bisericii. Pînă în după-amiaza acelei zile se strînseseră mai mult de 1.500 de oameni. În jurul orelor 23, alertaţi de mulţimea strînsă la biserica lui László Tőkes, au apărut primarul oraşului, Petre Moţ şi secretarul Comitetului Municipal P.C.R., Rotărescu. Aceştia au fost foarte amabili, promiţîndu-i lui Tőkes că a doua zi dimineaţă vor anula ordinul de evacuare. În dimineaţa de 16 decembrie 1989, oamenii au început să se strângă din nou în faţa casei lui László Tőkes, deşi acesta le dăduse asigurări că este în siguranţă. Conform declaraţiilor lui Tőkes, primarul Petre Moţ i-a promis că va face tot ceea ce îi va cere, numai să-i determine pe oameni să se împrăştie. Aceştia cereau însă un document scris care să confirme că se renunţase la evacuarea sa. În jurul orei 15, primarul Moţ a mai fãcut un pas înapoi, afirmând cã este dispus sã dea şi în scris cã decizia a fost anulatã. În acest sens s-a format o delegaţie care s-a deplasat la Primărie, însă nu s-a rezolvat nimic, chiar dimpotrivă au primit un ultimatum din partea autorităţilor. Demonstranţii erau ameninţaţi că dacă, până la ora 17 nu se vor împrăştia, se vor folosi tunurile de apă. Deşi László Tőkes i-a sfătuit să plece acasă, cei adunaţi în jurul casei sale au refuzat, unii dintre ei bănuind că acesta era ameninţat de securişti pentru a determina oamenii să plece. “Era târziu, nu mai puteau fi struniţi, începuseră să scandeze lozinci. De acum numărul românilor era, poate 80 %, se adunaseră deja câteva mii şi voiau parcă altceva. Altceva decât să mă păzească pe mine. Se conturase, adică, o stare revoluţionară”, îşi aminteşte László Tőkes. În jurul orelor 20.00, protestatarii au început să cânte Hora Unirii. Se pare că acesta a fost momentul declanşării Revoluţiei române. László Tőkes spunea: “A fost un moment unic. Am apărut la fereastră, înfiorat ca şi când aş fi ascultat imnul maghiar”. Imediat oamenii au început să scandeze: “Jos Ceauşescu!”, “Libertate!”, “Jos dictatorul”. După orele 20.00, majoritatea celor adunaţi a plecat înspre centrul oraşului. Lîngă casa lui Tőkes au mai rămas doar câteva sute de persoane. Profitând de faptul că au mai rămas puţini oameni în jurul casei lui László Tőkes, forţele de ordine au intervenit în forţă. László Tőkes îşi aminteşte: ”Am văzut doi demonstranţi maltrataţi, unul dintre ei mort, celălalt târât de 5-6 civili şi militari spre o maşină, îmbarcat în dubă”. Pe la orele 3.00, în noaptea de 16 spre 17 decembrie, László Tőkes împreună cu soţia şi câţiva prieteni care se aflau în casa sa, au fost treziţi de nişte bătăi puternice în poartă. Trupele de securitate i-au spart poarta şi uşile pentru a putea ajunge la el. Acesta a fugit însă în biserică intrând pe o fereastră. Securiştii, conduşi de maiorul Iosif Veverca, şeful Serviciului Judiciar din cadrul Miliţiei Timiş, au pătruns şi în biserică unde l-au prins pe László Tőkes. “Veverca a început să mă lovească, mi-a ţâşnit sângele pe nas, mi-a fost smulsă haina preoţească”, afirma Tőkes. Un echipaj de circulaţie, un ARO şi un camion l-au condus pe pastorul László Tőkes spre satul Mineu din judeţul Sălaj, la casa parohială de acolo, fiind păzit cu militari şi câini, pentru a fi interogat. (va urma)