Călin Popescu Tăriceanu a sunat stingerea în Irak, trilul disonant al goarnei care s-a auzit, nu din palatul Guvernului, ci din casa liberalilor, supărându-l aşa de tare pe Traian Băsescu, încât preşedintele s-a manifestat mai ceva ca în nemuritorul film "Divorţ în stil italian". Joi seara, Băsescu şi Tăriceanu şi-au deşertat în capete zoaiele resentimentelor ţinute prea mult în frâu, uitând de reţinerile elementare impuse de statutul lor public şi zburătăcindu-se într-un fel care face de ruşine floarea matroanelor din mahalalele italiene. Ce s-a întâmplat nu se poate înscrie în nici un fel de spectacol. Pur şi simplu rămâneai ca la panoramă, bunul-simţ personal fiind incapabil să înţeleagă cum un subiect infiorător de serios cum este războiul din Irak, despre care trebuie să gândeşti de trei ori înainte de a vorbi, a ajuns motiv de înfruntare de o speţă cam joasă. Da, preşedintele era îngrijorat că am lăsat lumea civilizată înmărmurită, anunţând, după şedinţa unui partid, că ne luăm raniţele şi plecăm dintr-un război pe care, în fundul sufletului nu-l considerăm al nostru, dar în care am mers pentru că într-o alianţă trebuie să respecţi o lege a părţilor, care se numeşte contract şi în afara căreia nu mai este decât anarhia. Şi te puteai asocia şi considera justă, responsabilă, furia preşedintelui, dacă intervenţia sa nu s-ar fi transformat într-un acces de ranchiună la adresa premierului, un personaj pe care-l consideră mai sâcâitor decât un ţânţar înfometat într-o noapte toridă. Premierul a fost un ingrat. I-a tras preşedintelui preşul de sub picioare, i-a suflat recunoştinţa amărâţilor loviţi de inundaţii, a râs în spatele său când era în suferinţă şi i-a răpit până şi lacrimile de copil nevinovat ale Dianei Drăguşanu. De fapt, preşedintele a avut revelaţia că premierul începe să-l bată cu armele sale şi nu a avut scrupule de a se folosi de Irak ca o bazookă. În sinea sa nu-l credea în stare, şeful Guvernului preferând de cele mai multe ori condiţia masochist -comodă de sac de box. Ingratul de la Palatul Victoria l-a văzut pe preşedinte cam "deplasat". Cam atât, pentru că premierul a ştiut să-şi ţină firea şi a râs în barbă, bucurându-se de gloria sfertului de oră. Călin Popescu Tăriceanu a fost mai mult preocupat de Mihai Ungureanu, incolorul nostru ministru de Externe. Într-o zi mai mult decât agitată, când toţi îşi dădeau sufletul să se arate fie îngrijoraţi, fie triumfători, în general preocupaţi nu de sine, ci de ceva dincolo de binele individual, Ungureanu a ţinut să spună că prezenţa sa în Guvern este un câştig pentru PNL. Probabil, o parte însemnată din public a aflat abia atunci că ministrul are o legătură politică cu PNL. Şi aceasta este atât de puternică încât Ungureanu, aflat în ţară, n-a ajuns şi la şedinţa partidului căruia în datorează prezenţa în Guvern. Tăriceanu a fost dezamăgit de aceasta absenţă notabilă şi Ungureanu a amintit cam cu jumătate de gură că ar putea demisiona. Cu sau fără ministrul de Externe, a fost ziua în care se poate zice că Traian Băsescu a rămas fără monopolul dibăciei în lovituri de imagine. Nu mai este infailibil, de neatins şi cu succes garantat. Având în vedere, spune azi o gazetă, că năzbâtia irakiană a fost mascată de o întâlnire la cârciumă, în ceas de seară, poate n-ar fi rău, spre binele, onoarea şi obrazul românilor, ca preşedintele şi premierul să bea şpriţul păcii şi să-şi facă autocritica pentru că nu s-au purtat ca nişte bărbaţi de stat, aşa cum se pretind.