Cei care au văzut lumina zilei după cea de-a doua conflagraţie mondială datorează veteranilor de război respect, preţuire şi admiraţie. Cu atât mai mult cu cât trecerea inexorabilă a anilor face ca numărul lor să fie tot mai mic. Printre aceştia se află şi colonelul în rezervă Tudor Marinescu, vecinul meu drag de la scara blocului situat undeva în Cartierul Rogerius. Azi împlineşte venerabila vârstă de 89 de ani şi, cum fac parte dintr-o generaţie postbelică, m-am gândit că cea mai potrivită recunoştinţă a meritelor sale ar fi publicarea acestor rânduri.

Aşadar, ne întoarcem cu peste şapte decenii în urmă, în octombrie 1939. Avea doar 18 ani, când se înrolează voluntar la Regimentul de Gardă Regală "Mihai Viteazul" din Bucureşti. Se expunea unui pericol iminent, având în vedere că la acea dată începuse expansiunea Germaniei în Polonia. La nici un an după aceea, Regimentul este îmbarcat în trei garnituri de tren cu destinaţia Huşi. României i se amputase o bună parte din teritoriu, iar intrarea în războiul de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei era doar o chestiune de timp. Ceea ce s-a şi întâmplat, pe fondul unei motivaţii patriotice simţite profund şi de eroul nostru. La 21 iunie 1941, regimentul trece Prutul. Se dau lupte grele, cu pierderi de vieţi omeneşti, dar care au permis ofensiva armatei române. În acele lupte, la 7 iulie 1941, este grav rănit şi comandantul grupei de puşcaşi mitraliori, sergentul Tudor Marinescu. Îşi va reveni, după o comă profundă, spitalizare şi refacere cu o durată de 33 de zile la Bucureşti. În septembrie, se întoarce din nou pe front, luând parte la ocuparea oraşului Odesa. În octombrie revine cu trupele în Capitala ţării, pentru ca la 1 decembrie să defileze pe sub Arcul de Triumf, în prezenţa regelui Mihai şi a mareşalului Antonescu. Urmează timp de doi ani Şcoala de Paraşutişti Militari din Bucureşti, absolvită în 1944 cu brevet de paraşutist de elită, iar apoi Şcoala de Subofiţeri de Infanterie de la Făgăraş. Din februarie până în 5 mai 1945, în calitate de comandant de pluton aruncătoare (branduri), cu Regimentul 90 de Infanterie Sibiu, participă la luptele de eliberare a unor localităţi din Cehoslovacia, între care se numără oraşul Kosice. După război, a urmat Şcoala de Ofiţeri de Grăniceri din Bucureşti (1947-1949), armă pe care a slujit-o cu devotament, de la gradul de sublocotenent la cel de colonel, până în 1977, când se pensionează. De-a lungul celor 38 de ani de serviciu militar neîntrerupt, a fost recompensat cu înalte onoruri militare, ordine şi medalii. Le poartă cu demnitate şi mândrie la pieptul ţinutei de gală, pe care o îmbracă, din păcate, tot mai rar, în zilele de sărbătoare ale armatei şi ale ţării. Scriind despre domnia sa, mă înclin cu evlavie spre toţi cei care, cunoscuţi sau necunoscuţi, morţi sau încă în viaţă, din aer sau tranşee, din estul până-n vestul Europei, au trăit pe muchia gloanţelor fiorul sacrificiului suprem pentru ţară. Când spun asta, îmi vine în minte inscripţia lapidară de pe lemnul unei cruci de eroi (cenotaf) aşezată pe peretele Bisericii de lemn din Rieni: "JULA IOAN, RĂPOSAT ÎN BĂTAIE, LA SPARGEREA LUMII - 1919". Aşa a înţeles meşterul crucer participarea unui fiu al satului în Primul Război Mondial. "Spargerea lumii", metaforă memorabilă, inegalabilă prin plasticitatea sa, este emblematică şi pentru faptele eroului de la scara mea, pentru că ea confirmă prezenţa românilor în istoria care a schimbat soarta omenirii. (Căciun PARASCA)