Ionel Pop a fost crescut de Iuliu Maniu după moartea tatălui său, a fost doctor în drept și a moștenit de la Maniu biroul de avocat din Blaj. Descrierea amănunțită a Casei Maniu făcută de Ionel Pop facilitează, astăzi, restaurarea clădirii monument istoric.

 

„Ionel Pop a fost unul din cei opt secretari ai Marii Uniri și el a fost cel care ne-a lăsat o descriere amănuțită a casei, descriere care ne-a ajutat să cunoaștem care a fost structura inițială a casei și ce obiecte erau în fiecare cameră.“ spune părintele Cristian Borz din Bădăcin, cel care se ocupă de reabilitarea Casei Maniu.

Ionel Pop nu s-a născut la Bădăcin, dar a fost mereu legat de aceste locuri și așa cum spune el: „… mai drag, mai legat de sufletul meu era hotarul comunei sălăjene - Bădăcin… acolo era - și mai este - una din rădăcinile ființei mele, leagăn și mormânt al moșilor și strămoșilor din vița Mamei.”

Ionel Pop, reprezintă un uimitor model de perseverență, de statornicie, în slujirea printr-o îndelungată și rodnică muncă, a unor minunate cauze: dragostea de neam și dragostea de natură, pe ambele le-a iubit cu neasemuită patimă în întreaga sa viață.

S-a născut la 24 noiembrie 1889, în orașul Gherla, județul Cluj, unde tatăl lui, dr. Ioan Pop, a fost profesor la Seminarul Teologic. Mama, Elena, era soră a marelui politician Iuliu Maniu (1873-1953). După tată, își are originea în Poiana Ilvei, strămoșii lui fiind țărani grăniceri.

Primul înaintaș al familiei, popa Grigoraș Crețul (1725-1800), se confundă cu începutul întemeierii satului. Fiind preot, credincioșii zicându-i popă, treptat, cei din generația întâi și mai ales a doua născuți din „popa” l-au numit Pop. Matricolele parohiei ne dovedesc cele afirmate, unde sunt consemnați Larion a popii Grigoraș, Andrei a lui Larion a popii Grigoraș, de aici, Larion Pop și Andrei a lui Larion Pop. Iată cum șase generații, până la Ionel, au luat numele Pop.

 

„Eu mă voi îngriji de Elenuța și de copiii voștri”

Vicarul dr. Ioan Pop, împreună cu Elena, au avut patru copii: Ionel - avocat, scriitor, iubitor al naturii și luptător pentru Marea Unire. Matei, avocat, mort pe frontul din Italia; Livia, căsătorită cu profesorul universitar Romul Boilă și Clara, soția juristului Zaharie Boilă, director al ziarului țărănist, „Patria” din Cluj.

Când avea doi ani, familia s-a mutat la Năsăud, unde și-a petrecut copilăria până la 13 ani, când tatăl său, vicarul dr. Ioan Pop (1859-1901), moare de tânăr la numai 42 de ani. „Baciul Ioan” cum îl numea Iuliu Maniu, nu era preocupat de moarte, ci era îngrijorat ce se va întâmpla cu soția sa Elena și cu cei patru copii: Livia, Ionel, Matei și Clarița, dintre care cea mai mare avea 14 ani și cea mai mică abia trecuse de un an. Iuliu Maniu a fost aproape de el în clipa morții, era 1 august 1901, i-a prins mâna și i-a spus: „Baciule Ioan, fii liniștit, eu mă voi îngriji de Elenuța și de copiii voștri”.

Clasele I și a III-a le parcurge la Șimleul Silvaniei, la bunicii dinspre mamă, iar a doua și a patra la Norma din Năsăud, tot aici urmând și primele trei clase gimnaziale (1899-1902).

Primii ani la gimnaziul din Năsăud i-au stimulat sentimentul național românesc, prin fascinantele serbări patriotice numite „maialuri”, atmosferă respirată de populația locului, spre ideea de libertate și unitate națională. Educația iubirii de neam era sorbită zilnic în familia marelui român, vicarul Ioan Pop, apoi la Blaj, „Mica Romă”, cum spunea Mihai Eminescu, sentimentele patriotice i se cristalizează. Un an au mai rămas la Năsăud primind de la Iuliu Maniu, care era jurist consultul Mitropoliei Blajului, cele trebuitoare traiului.

În prag de toamnă  au ajuns la Blaj unde au locuit într-o casă cu cinci camere pregătită de Iuliu Maniu. Ionel Pop urma să intre în clasa a IV-a liceală, Matei a II-a, Livia urma să se înscrie la școala normal, iar Clara avea abia doi ani.

Începând cu anul 1907, urmează studii universitare de drept și economie politică la Budapesta, Berlin și Munchen, încheiate cu obținerea doctoratului în drept la Universitatea din Budapesta (1911), apoi, în urma unui examen, ajunge avocat și magistrat (1915). Devine avocat stagiar la Blaj, iar din 1915 la Târgu Mureș. În studenție nu a avut griji materiale fiind susținut de unchiul său, Maniu.

În anii în care a fost student la Budapesta și Maniu era deputat, locuiau împreună. A avut posibilitatea să participe alături de unchiul său la sedințele din parlament în calitate de corespondent al ziarului „Românul”, de multe ori fiind secretar de ședințe. Se căsătorește în 1916 cu Margareta Hodoș, fiica directorului băncii „Patria” din Blaj, prieten apropiat al lui Iuliu Maniu. Au avut o căsătorie fericită binecuvântată cu un fiu Pitu Pop.

Debutează ca publicist în anul 1908, colaborând până la Unirea din 1918 la ziarele PNR „Românul” (Arad 1911-1921; 1926-1938), „Lupta” (Budapesta, 1906-1910), „Unirea” (Blaj, 1891-1948), în perioada interbelică la oficiosul „Patria” (Sibiu, Cluj, 1919-1938; 1946), al PNR (din 1926 al PNȚ) și gazeta „România Nouă” (Sibiu, 1940-1941). A întemeiat și condus revista „Carpați”, de vânătoare, pescuit, chinologie (1933-1948). După război, scrie la revistele „Transilvania”, „Ocrotirea naturii”, „Viața Românească”, „Magazin”, „Veac Nou”, „România Pitorească”, „Glasul Patriei” și altele. A semnat și cu pseudonimele Junior, Nemo, I. Venator etc.

Când a intrat ca stagiar în biroul lui Iuliu Maniu de la Blaj, acesta i-a dat câteva sfaturi pe care le-a urmat apoi cu sfințenie: „Dă-ți seama, Ionele, ce viață grea, trudită au țăranii noștri. Dă-ți seama că până s-au hotărât să vină la tine după sfat, după ajutor, cât s-au frământat, apoi cum au călcat kilometri, pe jos, ca să-ți deschidă ușa. Nu le sfărâma nădejdea, nu-i umili, cu ținută rece, neprietenească. Adu-ți aminte de strămoșii tăi țărani, cu necazurile lor, ca și cei de azi…” 

Momentul Unirii

După cinci ani de avocatură la Blaj, până în 1920 se mută la Cluj. Momentul de vârf al întregii sale vieți l-a constituit ziua de 1 Decembrie 1918, când participă ca „deputat ales” al cercului electoral Mureș - Uioara, din județul Alba de Jos, făcând parte din notarii constituantei, apoi membru numit al Marelui Sfat Național și unul din secretarii acestui parlament provizoriu al Transilvaniei. A dat dovadă de multă modestie în privința rolului în facerea Unirii, pe care o socotea „o floare a sufletului, căldura inimii și munca brațelor a milioane și milioane de români, care în șirag de veacuri au trăit în lumina unui ideal în căldura nădejdii”, și că „este bucuros că a avut șansa să trăiască zilele glorioase ale izbândei”. El a trăit de atunci, până la sfârșitul zilelor, cu imaginea „…figurilor ce au condus neamul nostru transilvan în deceniile cele mai grele ale luptei noastre pentru viață, înfingând în pământul Ardealului steagul biruinței cu stema României”.

După Marea Unire, Ionel Pop cunoaște „adevărata patrie românească”. Activitatea politică și-o continuă în PNț, a cărui platformă a îmbrățișat-o, ca reprezentant al organizației județului Cluj, sau ca membru în Delegația Permanentă, ce asigura conducerea partidului între ședințele Comitetului Central Executiv. În urma odiosului Dictat de la Viena (30 august 1940), părăsește Clujul său drag, așezându-se la Sibiu. De aici, după eliberarea țării de sub stăpânirea fascisto-hortystă, este numit ministru al Ardealului în guvernele Sănătescu (4 noiembrie - 2 decembrie 1944) și Rădescu (6 decembrie 1944-28 februarie 1945). Deși Clujul universitar (eliberat în 11 octombrie 1944) îl chema și aștepta prin vocea rectorului Iuliu Hațeganu, va alege calea Capitalei României.

Perioada care a urmat, prigoana împotriva membrilor de seamă țărăniști, persecuțiile din partea noilor stăpâni, precum și alte momente grele din viață nu l-au determinat să-și părăsească țara, deși ar fi putut să se expatrieze.

Avocat de certă notorietate s-a oferit din oficiu să-i apere pe cei implicați în cunoscutul „proces al comuniștilor” de la Sibiu, din 1943. Pledoaria sa strălucită, ca în multe alte procese, minuțios pregătite în birourile avocațiale de la Blaj și Cluj, a avut drept rezultat absolvirea inculpaților de pedeapsa capitală în condițiile stării de război. Câțiva ani mai târziu, copartizanii celor pe care i-a susținut prin sentimentul săvârșirii unui act umanitar, deși nu împărtășea funciarmente ideologia lor, deci ca jurist imparțial, aveau să-i intenteze un proces în anii „dictaturii proletariatului”, după ce l-au purtat o bună bucată de vreme prin temnițele comuniste. Se consolase probabil că nu era singura victimă, mai cu seamă meditând la sfârșitul tragic al celui care i-a fost cel mai apropiat sufletului său – Iuliu Maniu.

În 1948,  a fost arestat odată cu familia  și încă câteva rude, în total vreo zece persoane din care și doi-trei copii. A fost bănuit că vrea să pună la cale o mișcare de partizani în munți. Nici vorbă de așa ceva. Casa i-a fost luată și transformată în vilă oficială pentru noile autorități comuniste.

Un loc în istoria literaturii române

Mihail Sadoveanu a declanșat acel har literar, materializat între anii 1957-1985, într-un număr de 22 volume, inspirate din viața naturii românești.

Membru al Uniunii Scriitorilor, și-a confirmat pe deplin această calitate prin cele paisprezece lucrări traduse în mai multe limbi, printre care se remarcă titluri ca: „De la urs la pănțăruș”, „Întâlniri neașteptate” și „Pași prin lumea păsărilor”, i-au fost traduse în limba germană, o versiune semnată de Yves Auger apărând și în franceză - Rencontres avec Ies betes (Neuchâtel, 1973).

Fin observator al naturii, al viețuitoarelor din păduri și din ape, Ionel Pop este un vânător și un pescar animat de un „sentiment cavaleresc”. El face mai mult literatură decât vânează, asemenea lui Mihail Sadoveanu, a cărui călăuză de vânătoare în munții Sebeșului a fost și cu care va fi comparat, deoarece – scrie Șerban Cioculescu - „de la Mihail Sadoveanu încoace, marele lui prieten, nimeni nu a reușit să îmbine arta povestirii cinegetice cu vibrația simțirii, într-o formă proprie”.

Opera: După focul de armă, București, 1956; Capra neagră, București, 1957;  Vulpea, București, 1957; Din fauna noastră, București, 1959; Întâlniri cu animale, prefață de Demostene Botez, București, 1960; Hoinăreli prin natură (în colaborare cu Demostene Botez), București, 1961; Instantanee din viața animalelor, București, 1964; Pași prin lumea păsărilor, București, 1965; Vânătorul și natura, București, 1969; Întâlniri neașteptate, București, 1970; Mamifere din România (în colaborare cu Vasile Homei), I-II, București, 1971; De la urs la pănțăruș, București, 1972;  Îmi aduc aminte, Cluj, 1972; Vânători - oameni și câini, prefață de Șerban Cioculescu, București, 1972; Poienița ielelor, București, 1974; O palmă de râu și niște istorii vânătorești, București, 1978; Un ochi râde, altul plânge, București, 1981; Priviri în atelierul naturii, București, 1982; Văpaia, București, 1984;  Povestiri vânătorești, București, 1986; Inima pădurii, București, 1986.

Mai întâi, Ionel Pop și-a câștigat un loc de netăgăduit în istoria literaturii române prin promovarea unui gen de scriitură prea puțin cultivat, rezultat din nararea cinegetică, împletită cu descrierea scrupuloasă și în același timp plină de sensibilitate a vieții animalelor și păsărilor.

Încercând o alăturare virtuală cu înaintașii săi întru cultivarea speciei literare amintite, Al. Odobescu, Ion Brătescu-Voinești și nu în cele din urmă Sadoveanu, filiația de idei și stil ne apare foarte palidă, Ionel Pop detașându-se printr-o abordare originală a habitatului zoologic, folosind un limbaj aparte, deosebit de viu și colorat, plin de savoare, generând o plăcere specială celui care parcurge paginile scrierilor sale.

Farmecul și valoarea literelor lui Ionel Pop constă în aceea că lectorul, fie el un simplu țăran sau meșteșugar, fie un intelectual de elită, percepe cu aceeași intensitate frumusețea.

Vâltorile vieții l-au purtat pe multe meleaguri, dar el a simțit mereu atras de țara Năsăudului, fermecat de Blaj, stăpânit de Sălaj și Cluj, iar în inimă păstra alăturea, cele patru locuri sfinte în care erau acorate rădăcinile ființei sale.

După o viață lungă, zbuciumată și austeră, de 95 ani, la 27 ianuarie 1985, s-a stins ultimul supraviețuitor al celor care au semnat, la 1 Decembrie 1918, actul sfânt al Unirii Transilvaniei cu România, fiind unul din cei patru secretari ai Adunării.

Reabilitarea Casei Maniu continuă

Cei care doresc să contribuie, în continuare, la reabilitarea casei o pot face donând în conturile: Lei - RO22 RZBR 0000 0600 0208 5400; Euro - RO18 RZBR 0000 0600 0289 9205; Dolari - RO11 RZBR 0000 0600 1092 7730; Cont PayPal: salvaticasamaniu@yahoo.com deschise la Raiffeisen Bank, Agenția Șimleu Silvaniei, jud. Sălaj.

Cei care pot și doresc să ajute echipa cu materiale de construcții (ciment, grinzi de lemn etc.) pot contacta echipa pe pagina de Facebook, Salvați Casa Memorială Iuliu Maniu

Echipa de campanie