Dacă domnitorul şi apoi regele Carol a întruchipat ideea de independenţă a ţării, Ferdinand I, înfrângându-se pe sine, a ajutat pe români să-şi desăvârşească patria în hotarele naţiunii. Domnia lui avea să fie însă cu mult mai scurtă decât cea a unchiului său. O boală nemiloasă avea să-l doboare în 1927.

 

Dacă moartea regelui Carol I a survenit subit, nu acelaşi lucru s-a petrecut cu regele Ferdinand (n. 1865). El a fost victima unei boli nemiloase şi de relativă lungă durată. Încă din 1925, sănătatea monarhului a ridicat probleme. O operaţie de hernie, o gravă criză de flebită, la care s-au adăugat câteva embolii, au fost urmate de trauma psihică cauzată de plecarea principelui Carol - viitorul rege Carol al II-lea - şi eliminarea sa de la succesiune. Pentru rege a fost o grea lovitură pe care el a trebuit s-o suporte pentru binele ţării, dar care a contribuit neîndoielnic la şubrezirea sa fizică.

În primăvara lui 1926, cu prilejul unei excursii pe Dunăre, regele Ferdinand a apărut ca grav suferind. Diagnosticul a slabilit existenţa unei boli de stomac, pentru care i s-a recomandat o cură la Vichy, dar în urma acesteia monarhul s-a simtit şi mai rău. Cei din preajmă nu au dat însemnătatea cuvenită stării sale, deşi durerile sale erau îngrozitoare. Un ofiţer mărturisea: „Cei de la Palat tot spun că Majestatea Sa nu are nimic, dar noi vedem cum se topeşte de la o săptămână la alta. Hainele i-au ajuns prea largi, este galben la faţă ca un cadavru şi ştim că are mari dureri”.

Inerţiile au fost învinse. Boala regelui a devenit o realitate, care a trebuit să fie acceptată de cei din jur, mai ales că devenea din ce în ce mai evident un tragic deznodământ. „Era un alt om - constata I. G. Duca - un schelet, cu ochii stinşi, purta vădit pe faţă pecetea morţii. Din acea clipă pentru mine nu a mai fost nici o îndoială că avea cancer şi că era pierdut”. A fost operat, dar foarte tardiv. Radiumul putea doar să-i mai prelungească, pentru un timp, existenţa.

 

O suferinţă cruntă înfruntată cu stoicism

 

Dintre toţi, monarhul era cel mai conştient de starea sa şi dovedea o remarcabilă forţă în a înfrunta destinul său, îndurându-şi nemiloasa boală fără să murmure, cu o seninătate pe care i-o conferea credinţa sa. Era mai izolat ca niciodată în suferinţă. Şi mai înainte, regele fusese un singuratic în mijlocul familiei, trâind „în biroul lui, cu cărţile, cu gândurile, cu florile şi câinii săi”, după cum ne arată tot I. G. Duca. Cancerul se generaliza şi la aceasta s-a mai adăugat şi o congestie pulmonară. Nu mai putea mânca aproape nimic, slăbea şi starea sa de oboseală era copleşitoare. Conştiincios, cum fusese crescut, semna încă documentele de stat şi chiar a adresat lui Alexandru Averescu, primul ministru, o scrisoare - la îndemnul reginei Maria, a lui I. I. C. Brătianu şi a lui Barbu Ştirbey - prin care-i confirma poziţia sa în problema delicată a succesiunii privind înlăturarea principelui Carol. De asemenea, dând curs aceloraşi presiuni, a cerut demisia lui Averescu, care după multă şovăială a trebuit să cedeze, dând locul său lui Barbu Ştirbey. Acesta urma să guverneze doar efemer, conducerea guvernului fiind luată din nou, în acele momente grave, de Ionel Brătianu.

Regele, aproape muribund, a primit pentru a depune jurământul pe membrii ultimului său guvern. „Regele - nota Duca - ne aştepta pe terasa de sus, la Scroviştea; era într-un fotoliu, îmbrăcat în civil, în faţa lui o mescioară cu Crucea şi cu Evanghelia. Lângă el, un preot de sat, cam surprins că-i revine îndatorirea să participe, în virtutea sacerdotului său, la o atât de însemnată ceremonie. Slăbiciunea regelui era impresionantă, dar ceea ce m-a izbit cu deosebire a fost expresia figurii lui. Avea deja masca morţii, în privirea lui stinsă se citea un amestec de bunătate, de resemnane şi de infinită melancolie. De fapt, pe pragul eternităţii se desprindeau din ochii lui cele trei trăsături caracteristice ale caracterului său, cu o intensitate pe care nu o aveau atunci când puterile fizice îi îngăduiau să fie mai stăpân pe sentimentele intime”.

De la Scroviştea, medicii au ordonat strămutarea regelui la Sinaia. Aici, nu mai putea să stea, cea mai mare parte a vremii, decât culcat. Sfârşitul se apropia. La 19 iulie 1927, viaţa regelui Ferdinand s-a încheiat

„De câteva zile deja slăbiciunea lui era îngrozitoare - relatează Duca. În noaptea morţii, stătuse târziu de vorbă cu Regina, iar în urmă adormise şi Suverana se retrăsese în apartamentul ei. Puţin mai târziu, sora de caritate şi kammerdienerul care îl vegheau l-au văzut trezindu-se, se plângea că nu se simte bine. A fost chemat doctorul şi Regina, vestită, se coborî repede din odaia ei. Câteva clipe în urmă, a expiat în braţele ei. Regele Ferdinand îşi dăduse obştescul sfârşit cum trăise, în linişte şi în tăcere”.

(sursa: Dosarele istoriei, An III, Nr. 4 (20), 1998 - Istorii regăsite)

 

„Bunul nostru rege Ferdinand”

 

Mai rar o carte atât de apropiată sufletului, scrisă într-un limbaj atât de cald. În atmosfera evocatoare a 100 de ani de la constituirea României Mari, personalitatea regelui Ferdinand e model de administrator de țară.

Nimic mai nimerit decât să prezentăm o minunată carte a istoricului Ion Bulei, cel care s-a aplecat cu acribie asupra României primilor regi și a intrării ei în modernitate.

Autorul însuși o spune: „Cartea aceasta, ca şi cea care a precedat-o, «Regina Maria. Puterea amintirii», înfăţişează un cuplu dinastic, al doilea, după Carol şi Elisabeta, cu toate aparenţele fericirii şi cu prea puţine din satisfacţiile ei. Un cuplu destinat îndelungilor aşteptări. Douăzeci şi doi de ani au aşteptat Ferdinand şi Maria să-i înlocuiască pe Carol şi Elisabeta. Şi, când aşteptarea a luat sfârşit, în 1914, a luat sfârşit şi la belle époque în Europa. O altfel de viaţă va duce acest cuplu în război şi după. Cei doi nu guvernaseră încă în Vechiul Regat şi istoria i-a adus în fruntea României Mari. Alte realităţi, alte probleme, altă lume".

„În cartea de faţă, ambiția autorului e să încerce un dialog sincer cu cititorii săi. Şi o face sintetizând mai multe volume de corespondenţă, semnate de Carol I, de Ferdinand, de principesa şi regina Maria, de fratele lui Carol, Wilhelm, de Wicki, sora Măriei, în traducerea în limba română a istoricului Sorin Cristescu (remarcabil efort de a ne pune la dispoziţie surse de prima mână). Acestei corespondenţe i-am alăturat referiri din însemnările zilnice ale Măriei dintre 1916-decembrie 1918, îngrijite de Anca Bărbulescu şi Lucian Boia, şi rapoartele diplomatice austro-ungare de la Bucureşti, dintre 1878-1914. La toate acestea se adaugă relatările privind atmosfera de la Peleş şi Pelişor, la începutul marelui război, şi se adaugă jurnalul doctorului Ioan Cantacuzino din anii Primului Război Mondial, rămas nepublicat. Izvoarele acestea laolaltă mi s-au părut o bună oportunitate de a scrie ceva despre «bunul rege Ferdinand”. Cu atât mai mult cu cât în atmosfera evocatoare a 100 de ani de la constituirea României Mari personalitatea lui apare destul de «umbrită» de aceea a soţiei sale. Chiar şi atunci când, formal, personajul principal a fost Ferdinand. În toate momentele el apare ca soţ al Mariei, şi nu Maria ca soţie a lui. Pentru că ea avea mulţi cunoscuţi, avea prieteni, şi avea calităţile necesare unui administrator de ţară. Discuţiile cu oamenii politici, cu partidele politice tot el trebuia să le conducă. Numai că... cei mai mulţi dintre oamenii politici se duceau nu la Ferdinand, ci la Maria. Pentru că ştiau unde e centrul puterii".

Mai rar o carte atât de apropiată sufletului, scrisă într-un limbaj atât de cald.

(Ion Bulei - „Bunul nostru rege: Ferdinand". Meteor Publishing. 192 pag.)