Marile încleştări militare din vara anului 1917 au salvat existenţa statului român şi a monarhiei, devenind fundaţia solidă pe care s-a clădit mai apoi România Mare. Armata română a câştigat atât respectul aliaţilor, dar mai ales al inamicilor germani şi austrieci. Victoriile au avut un efect formidabil asupra românilor de rând, a soldaţilor, care proveneau în covârşitoare măsură din rândul ţăranilor.

 

Deoarece istoriografia românească abuzează de triumfalism şi ignoră anumite aspecte în relatarea concluziilor privind victoriile militare, am preferat să oferim cititorilor o sinteză a concluziilor istoricului american Glenn E. Torrey (profesor emerit de istorie la Universitatea de Stat Emporia, SUA) din volumul „România în Primul Război Mondial”. Istoricul american este un excepţional cunoscător al acestui moment, practic şi-a dedicat întreaga viaţă studierii participării României la Primul Război Mondial, învăţând pentru aceasta inclusiv limba română. A studiat arhivele militare româneşti chiar în România şi a avut acces inclusiv la arhivele militare imperiale germane şi austriece. Bibliografia consultată este vastă, relatarea faptelor obiectivă, evidenţiază deciziile pozitive ale actorilor politici şi militari, dar pune în lumină fără nicio ezitare şi deciziile greşite, slăbiciunile, totul învăluit în acel inevitabil sentiment de simpatie pe care îl câştigă orice autor faţă de obiectul studiului său. În cazul de faţă, românii şi faptele lor de arme.

 

O amară dezamăgire...

Pentru comandamentul german şi austro-ungar, îndeosebi pentru arhiducele Josef, Bătălia de la Oituz a fost, la fel ca și cea de la Mărăşeşti, o amară dezamăgire. S-a înaintat între doi şi şase kilometri pe un front de 18-20 km, fiind ocupaţi masivii Coşna şi Cireşoaia, de unde artileria a făcut ravagii pe căile de comunicaţii. Adevărul însă era că tirul inamic nu a reuşit niciodată să împiedice circulaţia pe şoseaua şi calea ferată înspre Târgu Ocna, punct important de aprovizionare pentru români. Ofensivele Armatei a IX-a germane şi a Grupului Gerok nu au reuşit să spargă frontul şi să încercuiască forţele româno-ruse. Această posibilă catastrofă a fost evitată de hotărârea comandamentului român de a rezista cu orice preţ şi a soldaţilor români de a plăti acel preţ. Analizele făcute după bătălie de austrieci subliniau „dispreţul faţă de moarte” şi „statornicia” demonstrată „în repetate rânduri” de soldaţii români în luptele corp la corp desfăşurate în timpul Bătăliei de la Oituz.

Ofensivele germane şi austro-ungare de la Mărăşeşti şi Oituz, lansate cu mari speranţe, au avut un succes tactic limitat, dar, din punct de vedere strategic, au fost un eşec. Armatele româno-ruse nu au fost înfrânte, iar Moldova nu a fost ocupată. Comandanţii germani şi austro-ungari au recunoscut că aceste obiective nu au fost îndeplinite din cauza neaşteptatei rezistenţe a inamicului. Ei anticipaseră că vor întâlni fie divizii ruseşti ineficiente din cauza propagandei revoluţionare, fie forţe româneşti slab pregătite. În schimb, au întâlnit divizii româneşti reorganizate şi reînarmate, cu soldaţi disciplinaţi şi hotărâţi să-şi apere patria, dar şi trupe ruseşti dornice să lupte - cu excepţiile punctate de-a lungul serialului publicat în CRIŞANA.

 

...şi un moment definitoriu

Rezistenţa armatelor româneşti a dejucat planurile Puterilor Centrale de a scoate România din Război. Acest lucru se va întâmpla numai după izbucnirea Revoluţiei Bolşevice şi încheierea păcii separate cu Rusia. Vreme de peste şase luni, Puterile Centrale nu s-au putut bucura de roadele victoriei urmărite: accesul la grânarele Ucrainei şi libertatea de a face transferuri masive de trupe pe alte fronturi. În plus, atrăgând şi implicând în lupte trupe inamice suplimentare în vara anului 1917, românii şi-au ajutat aliaţii care luptau pe Frontul de Vest şi pe cel italian. Frontul românesc a fost unul dintre puţinele episoade favorabile dintre toate operaţiunile militare ale Antantei din acel an.

Pentru români, aceste bătălii au fost un moment definitoriu al existenţei ca naţiune. O victorie a duşmanului ar fi obligat guvernul şi armata română să se retragă în Rusia revoluţionară. Consecinţele politice şi militare ale unei asemenea acţiuni ar fi fost dezastruoase. Feldmareşalul August von Mackensen plănuia să iniţeze o lovitură de stat condusă de conservatorul Petre Carp, menită să răstoarne dinastia şi Constituţia, apoi să alieze România cu Puterile Centrale.

„Eşecul ofensivei”, scria pe 29 august reprezentatul austriac la Bucureşti, „a discreditat acţiunea politică a lui Carp, din moment ce... cucerirea Moldovei a reprezentat nu doar supoziţia intrinsecă a programului lui Carp, ci... fusese anunţată ca punct de pornire pentru debutul acestuia.”

Admirabila comportare a armatei române a jucat un rol crucial şi în convingerea Antantei de a-şi respecta promisiunile din 1916, deoarece înfrângerile precedente au determinat aliaţii să se gândească la a nu mai susţine obiectivele de război româneşti. O altă înfrângere ar fi fost catastrofală. După cum s-a dovedit, izbânzile şi eroismul de pe câmpul de luptă din 1917 au ajutat România să-şi recapete respectul şi credibilitatea în faţa Antantei. Mai mult, această armată, trecută prin focul de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, avea să elibereze ulterior Basarabia, Bucovina şi Transilvania, creând astfel România Mare. Renumele dobândit de armata română a fost determinant pentru rolul important acordat după război României de Aliaţi în cadrul cordonului sanitar împotriva bolşevismului şi în sistemul de alianţe din Europa Centrală.

Mai puţin palpabil, dar nu mai puţin important a fost impactul pe care l-a avut succesul armatei asupra mentalităţii colective a românilor. Soldaţii proveniţi din rândurile ţărănimii au înţeles că soarta ţării lor depindea de hotărârea şi spiritul lor de sacrificiu, că erau o forţă de care trebuia să se ţină seama. Întorcându-se acasă, ei au adus în sate un spirit nou, care a aschimbat starea sufletească a întregii ţărănimi. Capacitatea soldaţilor români de a rămâne ferm pe poziţie în 1917, împotriva unor duşmani altădată temuţi şi respectaţi, le-a îmbunătăţit românilor părerea despre ei înşişi şi le-a sporit încrederea în forţele proprii.

Chiar şi astăzi, concluzionează istoricul american, evenimentele petrecute în 1917 pe câmpurile de luptă ale Moldovei şi urmările care le-au însoţit au o influenţă importantă asupra naţionalismului românesc modern - am spune noi, a mândriei de a fi român. 

Explicaţii galerie foto: 

1. Familia regală decorează Regimentul 9 Infanterie
2. Regele Ferdinand decorând steagul de luptă al unei unităţi la Iaşi
3. Regele Ferdinand decorând soldaţi din Armata a II-a pe front
4. Generalul Constantin Prezan, şeful Marelui Cartier General şi primul ministru Ion I.C. Brătianu
5. Mormântul provizoriu al Ecaterinei Teodoroiu