Tinerii spartani erau disciplinați, răbdurii, reținuți, laconici, extrem de cumpătați. Ei erau în posesiunea totală a statului-cetate și nu a părinților lor biologici.

Tinerii erau, totodată, instruiți, îndemnați, învățați să îndure fără crâcnire foamea ori setea, frigul ori oboseala, durerea ori lipsa de somn... Nu primeau în mod regulat hrană, pentru a prefigura astfel războiul... Asemănător, în Sfântul Munte Athos, tânărul călugăr tuns în monahism intră în biserică desculț, neacoperit, purtând doar o tunică modestă ori o cămașă lungă, indicând asfel că părăsește pentru întotdeauna lumea trecătoare, ușuratică, pieritoare, omenească, fiind gata să primească îndatoritoarea și aspra rasă monahală. Monahul cel novice se apropie de sfântul altar înveșmântat în alb, gol, după cum se spune și se știe, singura lui mare și permanentă grijă fiind de acum încolo să se supună lui Hristos. Monahul este adus de către părintele, fratele ori, mai des, de duhovnicul său, face metanii în cele patru laturi ale bisericii și la sfintele icoane, după care egumenul - nașul său spiritual - îl ia și îl aduce în fața sfintelor uși unde are loc catehizarea, este întrebat și trebuie să răspundă că se va supune lui Hristos până la ultima lui suflare. Atunci preotul îi pecetluiește capul, ia foarfeca, o pune pe Sfânta Evanghelie, după care o dă monahului. Acesta restituie foarfeca preotului care îl tunde pe învățăcel pe cap în semnul crucii. Slujba semnifică moartea lumească și nașterea duhovnicească a noului monah și intrarea lui în altă lume. Conducerea spartanilor se aseamănă întrucâtva cu cea din Sfântul Munte Athos. Spartanii erau conduși simultan de doi regi, proveniți din două familii aristocratice diferite, care dețineau și calitatea de mari preoți. Imediat după regi, urmau cei 28 de înțelepți hopliți, cu vârste de minimum 60 de ani. Dintre aceștia, se alegeau cinci efori supremi care conduceau întreaga comunitate spartană. În Muntele Athos, Sfânta Chinotită este organismul central de conducere și cuprinde 20 de monahi, câte unul la fiecare mânăstire și care viețuiesc în Kareia - capitala Muntelui. Ei se întrunesc în fiecare luni și vineri, în afară de Sfântul și Marele Post, când se întâlnesc marțea și joia, precum și în alte zile atunci când este necesar. "Epistasia" este consiliul executiv al Chinotitei ("Koinotis") și cu­prinde patru membri numiți "epistatai" - epistați. Aceștia rămân la conducere timp de un an și sunt urmați de alți patru "epistatai" și tot așa în fiecare an, până când reprezentan­tului fiecărei mânăstiri i-a venit rândul în mod democratic la slujire. Aceasta înseamnă că, în scopuri administrative cele 20 de mânăstiri au fost împărțite în cinci grupuri de câte patru și că fiecare dintre aceste grupuri își exercită îndatori­rile executive timp de un an la fiecare cinci ani. Sfânta Chinotită desemnează așadar, precum spartanilor de altădată, câte patru efori sui generis, denumiți epistați, pentru a conduce operativ comunitatea și a semna până și diamonitirioanele - permisele de ședere pentru patru zile cât durează în mod obișnuit un pelerinaj.

Spartanii cei de demult erau de neîntrecut în autodisciplina impusă și în  respingerea luxului, caracteristici întâlnite și la monahii athoniți de aici.  Socrate a spus că cele mai vechi și mai fertile tărâmuri ale filosofiei grecești se află în Creta și în Sparta și că spartanii își ascund înțelepciunea și se prefac grei de cap, motiv pentru care ei par superiori, mai degrabă, dibăciei  lor războinice, decât înțelepciunii lor virtuoase. În Sfântul Munte, în  sihăstrii mai ales, călugării se prefac grei de cap, tocmai pentru a fi lăsați în pace, iar când sunt hărțuiți de către pelerini sau inoportunați de către semenii lor monahi, unii dintre ei se refugiază în locuri cu totul ferite de lume, sălbatice, izolate, acei monahi fiind considerați nebuni întru Hristos. Urmărind paralela ce încercăm să o facem între spartani și monahii Sfântului Munte Athos, în vechea Sparta, toți copiii erau supuși la teste, exerciții, încercări pentru a se constata cât de bine s-au adaptat asprelor condiții de  tabără militară. Călugării învățăcei din tărâmul monastic sunt urmăriți și ei îndeaproape de egumenii și nașii lor spirituali spre a nu rătăci căile Domnului. Tinerii spartani, ducându-se în fața templului lui Artemis, zeița patroană a Spartei, se înscriau de bunăvoie în  dura probă a biciuitului. Cetatea voia să știe care dintre apărătorii ei rezistă la cele mai multe lovituri de bici. Câștigătorul devenea astfel campion ca la o olimpidă sui generis și era sărbătorit de către toți cetățenii și de confrații lor părtași întru șfichiuire. Cu toate că se întâmplau și decese, din cauza excesului de zel al examinatorilor, sângeroasa încercare era așteptată cu stoicism firesc și asumat liber de către toți luptătorii. Similar, după cum am mai spus, nu trebuie să ascundem faptul că unii călugări, nu numai ortodocși, ci și ai altor credințe, se biciuie, se flagelează, se chinuiesc, pentru a-și domoli pornirile rele ale trupului.

Odata cu încheierea uceniciei deosebit de dure, tânărul spartan, de îndată ce împlinea vârsta de 20 de ani, intra în rândurile glorioasei și temutei armate a  statului-cetate. Devenea, cu alte cuvinte, hoplit. Denumirea provine de la scutul greu (hoplon, în greaca veche), ce era destinat a apăra pe luptătorul spartan, scuturile fiind imagini destul de  nspăimântătoare pentru orice adversar. Scuturile spartane, așezate cu dibăcie în dreptul piepturilor și deasupra capetelor rezistau cu bine asalturilor săgeților. Spartanii disprețuiau în mod deschis arcul și săgețile, considerându-le armele lașilor, ale celor care fug de o luptă cinstită corp la corp în care hopliții erau redutabili... Cu diferite ocazii, spartanii chiar obișnuiau să râdă de mai subțirii și educații atenieni, care foloseau cu succes arcurile și săgețile. Cea mai mare dilemă a hopliților era legată de organizarea militară obișnuită: fiecare soldat era atât de bun, încât trupa de soldați nu avea nevoie de ofițer. O situație neobișnuită ce făcea dificilă cooperarea firească între șefi și subordonați. Hopliții spartani erau superiori tuturor hopliților din restul cetăților-stat grecești, la fel ca echipamentul și armele lor deosebite: scutul ce cântărea în jur de opt kilograme, sulița, spada curbată descendent, denumită kopis, cuirasa din bronz, dar și din plăci groase de piele, căptușite cu țesătura de bumbac care proteja trupul, coiful corintic din bronz și decorat adesea cu o creastă din păr de cal. Chiar și mantia spartană (phoinikis) avea misiunea sa: era de culoare  roșie pentru ca dușmanii să nu afle când erau răniți hopliții în timpul luptelor... De-a lungul istoriei, spartanii au inspirat multe organizații militare,  de la celebrele falange macedonene ale lui Alexandru cel Mare, până la  legiunile romane și chiar formațiunile Hitlerjugend… Când plecau la război, mamele tinerilor spartani îi întovărăşeau cu refrenul: „să vii cu scut sau pe scut”. Pentru că scutul era atât de greu încât, ca să fugi, trebuia să-l arunci cât colo şi, în caz de moarte, scutul trebuia să te acopere ca un capac de sicriu…   

În Sfântul Munte, după amarnica luptă ce o dă călugărul pentru mântuirea sufletului său și pentru mântuirea creștinilor din toată lumea, este pus și el pe scut, adică este înfășurat în rasa sa care are brodată trei cruci albe: la cap, pe piept și pe picioare. Frații lui de închinăciune îl așează în biserică unde va rămâne întreaga noapte și unde va fi vegheat de toți părinții ce se află în mânăstire și care trec să se închina la icoana pusă pe pieptul celui adormit. Slujba înmormântării vorbește despre Victoria Domnului asupra morții și stricăciunii trupului lumesc și triumful împărăției veșnice. Un lucru demn de  amintit aici este acela că trupul celui ce a slujit lui Hristos rămâne moale până când este așezat în mormânt, fiind o experiență deosebit de impresionantă, un fenomen ce se sustrage temporar legilor fizicii, a înțepenirii cauzate de moarte (rigor mortis). Iar ultimul salut ce se mai aude în cazul înmormântării câte unui monah în vârstă este acesta: Rai bun, geronda!

O moarte frumoasă, ușoară, (kalos thanatos) a rămas un ideal în străvechea Eladă, dar se păstrează nedezmințit și în Grecia ortodoxă a zilelor noastre. Și nu numai… Între timp, grupul nostru este primit în arhondaric pentru a fi omeniți cu apă rece, cafea, rahat și nelipsitul ouzo… Ni se arată de către un călugăr o icoană de pe peretele arhondaricului și despre minunea săvârșită asupra ei de un roi de albine…

(Va urma)