Moto: Iar despre ziua aceea și despre ceasul acela, nimeni nu știe, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl (Marcu, 13: 28)

A treia zi, 10 noiembrie 2022. După agapa prietenească a pelerinilor a urmat parcă în chip firesc un episod de postire și nevoință printr-o nouă deplasare spre un alt areal din pustia Iudeii unde străjuiește mânăstirea Sfântului Sava cel Sfințit (în grecește Aghios Sabba). Semnificația pustiei, a deșertului, a locului lipsit cu totul de vegetație este întâlnită pe tot cuprinsul Scripturii. După ce au părăsit Egiptul cel bogat, adăpat din belșug de apele Nilului care întinde peste câmpuri mâlul cel roditor pentru două recolte pe an, vechii iudei au trecut în mod miraculos apele Mării Roșii, dar greutatea drumului abia începea. Poporul ales a fost încercat de Domnul așa cum focul încearcă și purifică aurul și argintul, îndepărtând zgura netrebuincioasă și pentru a străluci în toată puterea. Focul purificator s-a dovedit căldura zilelor și frigul nopților din pustiu, setea și foamea, însingurarea, sentimentul de nesiguranță, idolatria, toate trăite pe viu prin nemărginirea cumplit de pustie a Peninsulei Sinai, mărginită de Golful Suez și Golful Aqaba și separată de Marea cea Mare (Marea Mediterană) de ținutul neprietenos și nisipos al filistenilor și care făcea legătura terestră între Egiptul marilor faraoni și Palestina, prin zone alcătuite din granit tare, gresie și alte roci dure, pentru că pe două din aceste roci dure din Munții Sinaiului se va fi scris cele zece porunci ale lui Dumnezeu și ale umanității întregi. Când iudeii au părăsit Egiptul, se crede ca au fost în număr de circa 600.000 de bărbați în afară de familiile lor, astfel că numărul total al imigranților biblici ar fi ajuns în jur de 2 milioane de suflete. Ei nu au mărșăluit în coloane lungi de câte patru, cum s-ar crede, de-a lungul și de-a latul Peninsulei Sinai, ci se stabileau în văi mici și grupați pe familii și seminții, ajutându-se între ei cu rezervele de apă. Perioada eroică a Exodului și a drumului prin deșert a însemnat din punct de vedere teologic un simbol, un destin, o călăuzire divină, o împlinire a unui vis, un simbol al providenței divine, dar și al naturii răzvrătite a omului, întruchipate de episoadele de cârtire, de recădere în idolatrie, de lăcomie, de răscoală împotriva lui Moise, a fost un drum al calvarului, de căutare înfrigurată a unui liman, a țării promise de Dumnezeu. Morala ar fi aceea că nu poți ajunge în țara unde curge lapte și miere, fără imense sacrificii, nu poți atinge cerul divin fără a fi mai întâi cufundat în râpele dezgustătoare ale iadului de pe pământ. Cum ne-am făcut ucenicia cu drumul din pustia Hozevei, suntem acum obișnuiți să vedem și alte locuri pustii, neprietenoase, printre care se înalță doar colții ascuțiți ai stâncilor de tot felul. Am ajuns cu autocarul condus de arabul Hameed pe un tăpșan înalt de unde ne îmbarcăm imediat în mai multe microbuze conduse de șoferi pricepuți să ne ducă în jos spre o vale adâncă, valea Chedron (care coboară de la Ierusalim și se varsă în Marea Moartă) pe niște drumuri înguste, periculoase, abrupte și aflate pe buza prăpăstiilor până în apropiere de Mânăsirea Sfântului Sava cel Sfințit. Intrăm în mânăstire printr-o ușă foarte îngustă și joasă, încât ne aplecăm capetele, iar femeile rămân afară, nu li se permite accesul, întocmai regulilor care se întâlnesc și pe cuprinsul Sfântului Munte Athos și Mânăstirii Frăsinei de la noi. Femeile pot să vadă mânăstirea de sus, din Turnul femeilor care este situat pe partea înaltă a colinei din dreapta mânăstirii și unde a stat odinioară însăși mama Sfântului Sava, neputând să-l vadă pe fiul ei, pentru a nu se încălca regula monahală strict statornicită.

Aflăm de la părintele Pașca că Sfântul Sava a văzut lumina zilei în anul 439 în satul Mutalasca din Capadocia. El a venit în Palestina, unde a întemeiat șapte mânăstiri, cea mai vestită fiind Marea Lavră (Mar Saba), la răsărit de Betleem, aproape de apele sărate ale Mării Moarte și în plin deșert. Anahoretul a luptat contra curentului monofizitismului (gr. monos, unul singur, fisis - fire) o erezie combătută la Sinodul al patrulea ecumenic din anul 451 de la Calcedon, această teorie fiind promovată de Eutihie al Constantinopolului, potrivit căreia, după Întruparea lui Hristos, firea umană a fost absorbită de cea divină, anulându-se prin această teorie realitatea lucrării umanului în procesul mântuirii, or marile pătimiri ale Domnului Hristos și moartea Sa pe cruce arată realitatea umanității Sale. Or, la sinodul de la Calcedon s-a stabilit că în Iisus Hristos coexistă două firi, una omenească și cealaltă dumnezeiască, ele fiind unite în persoana Lui în chip neschimbat și de nedespărțit. Hotărârea de la Calcedon nu a fost împărtășită de o parte din bisericile vechi orientale, armeană, siriacă (din Antiohia), siro-iacobită, coptă (din Alexandria) și etiopiană.

Sfântul Sava a luptat și contra curentului origenismului, a acelui current de gândire bazat pe teoria scriitorului bisericesc Origene (mort în 254), cel care a lăsat Bisericii cele mai însemnate comentarii la Sfânta Scriptură, în special Hexapla, o expunere a textului Vechiului Testament pe șase coloane, după versiunile ebraică, greacă, greacă Aquila, greacă Symachus, Septuaginta și greacă (Theodotion) la care se mai adaugă și alte scrieri teologice. În lucrarea sa Despre Principii, Origene scrie despre o restabilire finală a tuturor sufletelor, indiferent de greșelile săvârșite în viață, teorie numită apocatastaza. Cercetătorii au stabilit că autorul s-a inspirat din filosofia neoplatoniciană. Din cauza teoriilor sale eronate, Sinodul al cincilea ecumenic de la Constantinopol din anul 553 l-a condamnat pe scriitorul creștin Origene, care rămâne, totuși, un reper în lumea teologică.

Mai importantă și mai practică rămâne lucrarea marelui anahoret care s-a nevoit aici și care se numește Tipiconul Sfântului Sava sau Tipiconul mare care cuprinde rânduieli ale slujbelor bisericești, date despre sărbători și practici monahale, o carte care se folosește și azi în bisericile ortodoxe, o carte de proveniență egipteană, dar completată și îmbunătățită de Sfântul Sava cel Sfințit, care a întemeiat o obște de 15.000 călugări, mânăstirea de aici fiind cea mai importantă dintre toate mânăstirile ortodoxe ale lumii, ea nu a fost dărâmată niciodată, se aseamănă cu o cetate inexpugnabilă, se spune că aici va fi ultima liturghie înainte de a doua venire în slavă a Mântuitorului Iisus Hristos. De peste 1.500 de ani în această mânăstire se nevoiesc călugării pentru salvarea neamului omenesc prin post, rugăciune, nevoințe de tot felul. Aflăm că ucenicii Sfântului Sava viețuiau pe colinele din pustia Iudeii în grotele săpate de către ei înșiși. Chiar și chilia Sfântului Sava se poate vedea din locul de unde putem să avem o privire panoramică din spatele mânăstirii. În curtea așezământului monahal se află mormântul Sfântului nevoitor care a trecut la cele veșnice în 5 decembrie 532, ziua lui de prăznuire în toată lumea ortodoxă.

În partea dreaptă a curții interioare se află paraclisul Sfântul Nicolae și aflăm de la părinții îndrumători că deasupra intrării în acest paraclis este amintit  pe o placă din piatră anul 1883 și numele ctitorului care a fost un român de-al nostru, pe nume Anania Vlahul. Tradiția existenței monahilor români este continuată în zilele noastre de părintele Calinic, redat în multe filmulețe care circulă pe internet despre această mânăstire. În paraclisul așezământului monastic pot fi văzute o parte din moaștele călugărilor omorâți de perși în anul de tristă memorie 614, multe din cranii au fost însemnate cu semnul crucii, semnul de biruință finală a creștinismului. Marea biserică este închinată Maicii Domnului și este impodobită cu mai multe icoane, a Bunei Vestiri, a Maicii Domnului cu trei mâini (sau Triherousa), originalul acestei icoane fiind pe Muntele Athos la Mânăstirea Hilandaru (unde am văzut-o cu ocazia pelerinajului meu în Sfântul Munte), a Sfântului Ioan Damaschin, unul dintre marii sfinți ai Bisericii. El a fost secretar al califului Omar al II-lea al Damascului. Sfântul Damaschin, în urma unor intrigi mincinoase, este condamnat pe nedrept de stăpânul său și i se taie mâna dreaptă, dar în fața rugăciunii acestuia în fața icoanei, mâna i se vindecă în chip miraculos, astfel că icoana Maicii Domnului va fi reprezentată de acum înainte ca fiind cu trei mâini, a treia mână aducând aminte de vindecarea pe care i-a adus-o mâinii Sfântului Damaschin.

Sfântul Damaschin a lăsat mai multe scrieri teologice importante precum Dogmatica, Trei tratate contra celor ce atacă sfintele icoane, trilogia Izvorul cunoștinței, mai multe predici și cuvântări. După ce a pierdut postul de secretar la curtea califului Oman al II-lea din Damasc, sfântul Damaschin se retrage la Ierusalim, unde patriarhul Ioan al V-lea îl hirotonisește preot și îl învrednicește să predice în vestita biserică a Sfintei Învieri din Ierusalim. Sfântul cu mâna vindecată de Maica Domnului trece la cele veșnice în anul 749 în mânăstirea Sfântului Sava, locul său de nevoință și rugăciune.

După intrarea în biserica mare se află racla cu moaștele întregi ale Sfântului Sava, acesta este îmbrăcat în haine monahale, purtând epitrahil. În timpul dominației cavalerilor cruciați, moaștele sale au fost duse în Veneția în secolul al XII-lea. Ele au fost restituite ortodocșilor în urma unei împăcări din anul 1965 dintre aceștia și romano-catolici, de către papa Paul al VI-lea, sfintele moaște fiind reașezate în marea lavră, după o absență de circa 900 de ani. În apropierea mânăstirii curge un izvor din pământul pietros în urma rugăciunilor fierbinți ale acestuia, după cum se arată și în troparul Sfântului Sava: Cu curgerile lacrimilor tale, ai lucrat pustiul cel neroditor și cu suspinurile cele dintre adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Sava, Părintele nostru, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

 

De la vitamina C la vitamina Credinței 

Am auzit mai anii trecuți o întâmplare care mi s-a părut puțin verosimilă, dar femeia care deține pensiune în Băile Felix și care mi-a povestit-o se jura că a fost cu totul reală. Ea mi-a relatat că o femeie de afaceri din județul Sălaj a făcut o vizită în China și a ajuns să-și poarte pașii și pe Marele Zid Chinezesc. La un moment dat a văzut că se îndreaptă din direcția opusă o femeie care i se părea cunoscută de undeva. Pe măsură ce se apropia, uimirea ei creștea cu fiecare pas. Când au ajuns foarte aproape una de cealaltă, amândouă au scos țipete de surpriză și bucurie devastatoare: erau două fete din sate apropiate pe care viața le-a despărțit de vreo 40 de ani și care au ajuns să se întâlnească departe de România taman pe Marele Zid Chinezesc!

Întâlnirile de acest fel sunt posibile și vă voi destăinui acum pe scurt despre miracolul unei întâlniri pe care am trăit-o chiar eu în pustia Iudeii, acolo unde m-aș fi așteptat cel mai puțin, o revedere cu o fată dintr-un sat vecin cu al meu și pe când aceasta era studentă la Facultatea de Farmacie din Cluj. Noi, studenții proveniți din Țara Beiușului, ne cunoșteam între noi și eram foarte comunicativi și solidari, am organizat și câteva întâlniri foarte reușite la Chios ori în alte locuri din marea cetate universitară de sub poalele Feleacului. Eram în anul trei de facultate la drept și mai aveam de susținut ultimul examen de socialism științific, o disciplină puțin importantă în raport cu celelalte de specialitate strict juridică, dar trebuia să iau notă mare să nu-mi stric media care trebuia să fie peste nota nouă, ca să pot beneficia de bursă integrală, în continuare. Pe drumul spre complexul studențesc Hasdeu m-am întâlnit cu Silvia care m-a văzut abătut și m-a întrebat care e pricina. I-am povestit pe scurt că mă simt sleit de puteri și fără nici un chef de învățat la ultimul examen. M-a liniștit și mi-a spus simplu: Du-te și cumpără vitamina C și ai să vezi că îți revii! I-am urmat îndată sfatul de farmacistă în devenire și a avut mare dreptate: m-am simțit mult mai bine și am reușit să citesc, să asimilez și să trec și de examenul de socialism științific cu un profesor căruia îi plăcea să tragă la măsea și era botezat de către studenți Șliboviță. Pe atunci era în vara anului de grație 1980 la Cluj și, iată, că ne-am reîntâlnit în pustia Iudeii în noiembrie 2022, după 42 de ani! Am rememorat cu Silvia acea întâmplare și ce efect imediat a avut vitamina prescrisă de ea și ne-am povestit apoi viețile foarte pe scurt. Ea a devenit o apreciată și respectabilă farmacistă la Arad și se simte împlinită sub toate aspectele, mi-a spus că este a doua oară în Țara Sfântă. Iar eu i-am mulțumit că m-a tratat în studenție cu ajutorul vitaminei C, dar acum la bătrânețe am nevoie de o altă vitamina C, vitamina Credinței. (Va urma)