În ultimul timp, tot mai multe nume sonore de intelectuali, fie literaţi, filozofi sau ziarişti, sunt furnizate dezbaterii publice, ca foşti colaboratori ai Securităţii. Presa a preluat fie informaţii concrete, fie doar zvonuri, şi i-a tocat mărunt pe cei în cauză. Cu sau fără probe, respectivii au fost de-a dreptul linşaţi de colegii lor intelectuali şi ziarişti. Răfuieli cu victimele Securităţii Evident că nici slujitorii altarelor n-au scăpat de furia justiţiarilor din mass-media. De câteva săptămâni asistăm la o furibundă campanie de presă îndreptată împotriva Bisericii Ortodoxe şi a slujitorilor ei, generată de tema colaborării Bisericii cu Securitatea. Nu e nimic nou sub soare! Campania de calomniere şi discreditare a Bisericii Ortodoxe Române a început încă din primele zile ale anului 1990 şi a continuat până în prezent, cu o intensitate când mai accentuată, când mai temperată, în funcţie de interesele manipulatoare ale mai marilor zilei. Când a fost nevoie de a se abate atenţia de la realităţile fierbinţi ale vieţii politice româneşti, diversiunea contra Bisericii Ortodoxe a funcţionat cu precizia unui ceasornic din ţara cantoanelor, iar opinia publică a înghiţit momeala. În repetate rânduri, Biserica Ortodoxă a fost prezentată ca o adevărată sperietoare în faţa opiniei publice, mulţi intelectuali şi jurnalişti instigând la ură împotriva preoţimii ortodoxe, scoţând din bogata lor zestre culturală cele mai suburbane injurii şi cuvinte de ocară. În toţi aceşti ani post-revoluţionari Biserica Ortodoxă a fost pusă la colţ de "imaculata societate civilă", vânată şi culpabilizată pentru fantasmagonii şi lucruri închipuite, urmărindu-se cu tot dinadinsul să fie aruncată în lada de gunoi a societăţii româneşti. N-a existat rău produs în România în ultimii 16 ani de care să nu fie vinovată Biserica Ortodoxă şi soboarele de preoţi. Ce să mai vorbim de perioada dictaturii comuniste? Biserica în comunism Având în vedere isteria produsă în mass-media pe marginea subiectului legat de colaborarea Bisericii cu Securitatea, precum şi diversiunea creată de ministrul Culturii, Adrian Iorgulescu, şi de anumiţi analişti politici şi jurnalişti, considerăm util să aducem câteva lămuriri opiniei publice, în vederea unei perceperi autentice a realităţilor socio-politice în care Biserica Ortodoxă şi-a desfăşurat activitatea, la fel ca întregul Neam Românesc în perioada dictaturii comuniste. Trebuie să reţinem faptul că, în timpul unei dictaturi politice, de orice orientare ar fi aceasta, nicio instituţie a unui stat nu-şi poate desfăşura activitatea normal, în condiţii optime, nici măcar o instituţie cum este Biserica. Este absurd să i se pretindă Bisericii să fi avut o altă soartă decât a celorlalte instituţii ale Statului (Şcoala, Justiţia, Poliţia, Armata, Academia etc.), mai ales că a fost considerată duşmanul cel mai mare al statului comunist. Prin urmare, Securitatea a exercitat permanent presiuni asupra Bisericii, folosind toate mijloacele posibile: agentură, filaj, tehnică operativă etc. Toate instituţiile bisericeşti (Patriarhia, Episcopiile, şcolile teologice, mănăstirile, parohiile) au constituit obiective de urmărire ale Securităţii comuniste. Urmărirea slujitorilor bisericii de către Securitate rezultă din dosarele păstrate în arhivele acesteia cu privire la rezistenţa armată din munţi, ori în cele referitoare la colectivizare. Biserica, fiind considerată o instituţie potrivnică statului comunist ateu, trebuia supravegheată permanent. Istoricul George Enache, care a lucrat în arhivele Securităţii şi a publicat o carte bazată pe documente în această privinţă, consideră că toţi înalţii ierarhi, începând cu Patriarhul, aveau dosare de urmărire, cu un material extrem de complex. Studiile recente ale istoricilor Cristian Troncotă, Constantin Aioanei, Vasile Cristian, bazate pe documente din fondul "D" al Arhivelor SRI şi pe stenogramele Biroului Politic al Comitetului Central a Partidului Comunist Român, identifică obiectivele urmărite de către partid faţă de Biserica Ortodoxă, obiective care, în lipsa unei colaborări a ierarhilor Bisericii, trebuiau să fie atinse de către Securitate prin măsuri de forţă. Evident că obiectivul Partidului Comunist a fost crearea unei Biserici obediente. Istoricul George Enache constată că acest lucru nu s-a întâmplat! În primii ani ai regimului comunist, Partidul a fost nevoit să accepte în funcţiile bisericeşti chiar persoane cu atitudine anticomunistă. Într-o notă informativă dată în 1950 despre episcopul locotenent al Dunării de Jos se spune: "Episcopul Antim Nica ne propovăduieşte că regimul de astăzi este trecător, credinţa va învinge, comuniştii sunt trădătorii ţării, noi, preoţii, să fim la datorie. Anglo-americanii ne vor salva de haosul comunist!". Iată, aşadar, că şi ierarhii ortodocşi şi-au pus mari speranţe în venirea americanilor, care n-au mai ajuns decât după… 1990, când au venit cu armate întregi de evanghelişti imaculaţi de peste Atlantic, să ne salveze sufletele din pierzătoarea credinţă ortodoxă! După instaurarea regimului comunist, Biserica a fost marginalizată şi persecutată, fiind considerată o instituţie retrogadă şi reacţionară, fiind supusă unui control sever din partea statului comunist şi doar prin clarviziunea şi tactul unor ierarhi de seamă, precum Patriarhul Justinian Marina, a reuşit să-şi câştige dreptul la supravieţuire, în schimbul unor compromisuri făcute statului comunist. Biserica Ortodoxă a fost nevoită să accepte compromisul de a renunţa la anumite laturi ale activităţii sale. A fost nevoită să accepte înlăturarea cu totul din viaţa publică, activitatea ei limitându-se strict la serviciile religioase din lăcaşurile de cult. Biserica nu şi-a mai putut continua lucrarea ei filantropică şi de asistenţă socială, fiind desfiinţate toate aşezămintele bisericeşti de acest gen, a fost suprimat învăţământul religios din şcoli, s-a interzis asistenţa socială din spitale, azile de bătrâni, armată, închisori etc. Au fost suprimate periodicele bisericeşti ale eparhiilor, cu mici excepţii (Telegraful român), au fost desfiinţate patru Academii Teologice şi mai multe Seminarii Teologice. De asemenea, au fost desfiinţate câteva Eparhii şi aproximativ 20 de ierarhi au fost puşi în retragere. Familiile preoţilor erau mereu urmărite de Securitate, şantajate şi umilite, pentru ataşamentul lor la valorile credinţei creştine. Soţiile preoţilor erau privite adeseori cu suspiciune în anumite colective de muncă pentru originile "nesănătoase". Copiii preoţilor nu aveau acces la foarte multe specializări şi şcoli în vremea comunismului. Pe cine mai interesează astăzi toate aceste drame ale preoţimii ortodoxe? Doar legătura preoţilor cu Securitatea mai prezintă interes! Situaţia grea prin care a trecut Biserica Ortodoxă în timpul regimului comunist ne duce cu gândul la situaţia, la fel de dificilă, în care se găsea Biserica Ortodoxă din Constantinopol imediat după căderea capitalei imperiului sub dominaţia turcească (1453). În schimbul toleranţei acordate, creştinii nu aveau voie să facă propagandă sau să combată credinţa musulmană, căci aşa ceva se pedepsea cu moartea. De asemenea, creştinii nu aveau voie să ridice biserici noi, iar pe cele vechi le puteau repara numai cu aprobarea stăpânirii turceşti, care acorda foarte rar asemenea aprobări. Tot în acea perioadă, crucile de pe biserici au fost dărâmate, iar tragerea clopotelor a fost interzisă, cu excepţia muntelui Athos. Multe biserici din Constantinopol au fost transformate în moschei. Îi putem, oare, condamna pe creştinii de atunci că şi-au trădat credinţa? Îl putem acuza pe patriarhul Ghenadie Scholarios că şi-a trădat misiunea şi pe Hristos? Îl putea patriarhul Ghenadie alunga pe Mahomed al II-lea Cuceritorul din Constantinopol? Îl putea patriarhul Teoctist răsturna pe Ceauşescu şi regimul comunist? Biserica, prin slujitorii ei, a încercat să menţină tradiţiile creştine şi flacăra credinţei în inimile şi sufletele credincioşilor. Preoţimea ortodoxă, care astăzi este etichetată trădătoare a credincioşilor ei, a avut de înfruntat multe pericole. Pentru zelul lor misionar mulţi preoţi au fost consideraţi ostili regimului comunist şi au fost condamnaţi la ani grei de puşcărie, fiind catalogaţi reacţionari, chiaburi sau legionari. În timp ce peste 3.000 de preoţi şi călugări ortodocşi erau aruncaţi în temniţele comuniste, ori izgoniţi din mănăstiri, cei care astăzi umilesc şi ironizează Biserica trudeau din greu la făurirea comunismului şi a omului nou al societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Să nu uităm că Biserica Ortodoxă în timpul asupririi comuniste nu şi-a modificat dogmele şi morala, nici cultul şi nici propria istorie, în vreme ce mulţi dintre detractorii ei de azi s-au aliniat materialismului ştiinţific pentru a fi pe placul conducerii superioare de partid şi de stat. Biserica Ortodoxă şi inchizitorii societăţii civile Dacă torţionarii securităţii comuniste, între două lovituri de seceră şi ciocan ori una de bocanc, îi "gratulau" pe preoţi cu apelative de genul: moşieri, burghezi, bandiţi, reacţionari, homosexuali ori legionari, corifeii societăţii civile de astăzi nu se lasă mai prejos, preoţimea ortodoxă nefiind altceva decât satane în sutane, turnători la securitate, fascişti, xenofobi, fundamentalişti, pui de satane, ticăloşi în faţa cărora şi cei mai mari ticăloşi mor de invidie ş.a.m.d. Batjocoritori, dispreţuitori, ironici, îngâmfaţi şi plini de ură şi venin, o mare parte a scribilor din România îşi savurează cu satisfacţie linşajul mediatic declanşat împotriva preoţimii ortodoxe. E suficient să fii preot ortodox pentru ca să fii supus oprobriului public. Dacă în comunism eram aruncaţi în puşcărie, astăzi suntem invitaţi "la ţepe!". Ne amintim cuvintele securistului de serviciu care îl ancheta pe profesorul Teodor M. Popescu: "Eşti legionar pentru că eşti teolog şi, fiind teolog, eşti anticomunist, iar a fi anticomunist înseamnă a fi legionar!". Aceeaşi logică securistă funcţionează şi azi în rândul inchizitorilor preoţilor ortodocşi: "Eşti preot ortodox, şi, fiindcă eşti preot ortodox, eşti turnător la securitate!". Brutalitatea, vehemenţa şi agresivitatea limbajului, cu care este abordată şi tratată preoţimea ortodoxă în societatea românească contemporană, ne reamintesc de practicile şi metodele staliniste de intimidare a Bisericii din vremuri nu de mult apuse, în care manipularea, calomnia, dezinformarea şi incitarea la luptă împotriva duşmanului de clasă erau arme consacrate. Unii dintre detractorii Bisericii Ortodoxe se cred mari specialişti în arta manipulării şi diversiunii, dar stângăcia mânuirii condeielor şi a vorbelor le trădează ignoranţa şi impostura. Mulţi i-ar dori pe preoţii ortodocşi jertfiţi pe vechile altare ale cunoaşterii şi reeducării de la Piteşti, Aiud, Jilava ori Poarta Albă. Suntem astăzi atacaţi, înjuraţi, scuipaţi, detestaţi, de nişte inşi rotofei, care se lăfăie în redacţiile unor ziare sau televiziuni, deşi în perioada regimului comunist au adoptat politica struţului, iar acum, după ce a trecut furtuna, îşi arogă rolul de justiţiari ai Bisericii. Unde ne-au fost atunci inchizitorii de astăzi? Este regretabil că tocmai cei care au stat departe de viaţa Bisericii în perioada comunistă îşi arogă acum dreptul de judecători ai acesteia. Tristă ironie! Pentru neputinţele şi neîmplinirile Bisericii Ortodoxe din timpul dictaturii şi prigoanei comuniste, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi-a cerut public iertare credincioşilor ei în chiar primele zile ale anului 1990. Deşi a fost permanent hulită şi discreditată de duşmanii ei, în aceşti ani ai libertăţii Biserica Ortodoxă a rămas stâlpul de încredere al multor români, ocupând primele locuri între instituţiile Statului în care omul de rând îşi pune nădejdea. Mulţi dintre inamicii Bisericii nu-şi pot explica acest fapt, deşi răspunsul este foarte simplu. Preoţimea ortodoxă a fost aproape de oameni, de necazurile şi bucuriile lor şi în comunism, şi în democraţie. Chiar cu angajamente la Securitate, cei mai mulţi preoţi ortodocşi au încercat să fie la înălţimea chemării şi misiunii lor. Nu L-au trădat nici pe Hristos şi nici pe omul credincios, chiar dacă Biserica a fost nevoită să suporte umilinţele Cezarului comunist. Nu vrem să ascundem faptul că şi în rândul preoţimii ortodoxe există lichele şi uscături, caractere josnice şi infecte, oameni care sfidează bunul simţ minimal şi normele moralei creştine. Au existat fără îndoială şi feţe bisericeşti care s-au dovedit foarte sensibile şi zeloase în a face metanii şi ploconeli Securităţii în schimbul asigurării unor avantaje prea-lumeşti pentru ele şi progeniturile lor din os popesc! Dar putem oare culpabiliza peste 10.000 de preoţi ortodocşi, pentru că există în rândul lor şi asemenea Iude de circumstanţă, care-şi trădează chemarea şi misiunea preoţească? Cu toate persecuţiile şi umilinţele la care a fost supusă, Biserica Ortodoxă nu a putut fi îngenuncheată de Securitate, la fel cum nu va putea fi dărâmată de anumiţi indivizi ai societăţii civile, care pozează în moralişti şi mari lideri de opinie, deşi în acele vremuri erau utecişti şi comunişti veritabili. Prietenii noştri securiştii! Faptul că Statul comunist a controlat Biserica prin Securitate - la fel ca toate instituţiile Statului din vremea respectivă - nu înseamnă că preoţii au fost nişte trădători ai oamenilor, ci dimpotrivă, au fost aproape de oameni, încercând să le sădească în suflete credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, ajutându-i şi întărindu-i în faţa greutăţilor de zi cu zi. Numai nişte minţi schizofrenice pot crede cu atâta uşurinţă că preoţii trădau secretul Tainei Spovedaniei la Securitate. Afirmaţia ministrului Iorgulescu că preoţimea ortodoxă a divulgat secretul Spovedaniei trebuia să atragă după sine dovezile sau probele pe care dl. ministru s-a bazat când a făcut afirmaţia, or, în caz contrar, demisia domniei sale. Aşa se întâmplă într-o democraţie autentică sau într-o ţară normală! Istoricul Marius Oprea a afirmat foarte limpede că dosarele preoţilor în majoritatea cazurilor sunt de urmărire nu de turnătorie. Evident că vom avea şi cazuri de preoţi colaboraţionişti, dar, până ce CNSAS va oferi probe concludente, se cuvine să acordăm, dacă nu respect, cel puţin toleranţă, unei categorii sociale care, în proporţie de 25%, a trecut prin puşcăriile comuniste. Ne-am bucura să aflăm de la CNSAS că, alături de aproximativ 2.500 de preoţi ortodocşi din temniţele comuniste, au fost închişi şi 2.000 de scriitori disidenţi, precum Mircea Dinescu, membru PCR şi absolvent de "Ştefan Gheorghiu", 2.000 de ziarişti, precum Petre Mihai Băcanu ori Cornel Nistorescu, care au slujit cu mult devotament presa comunistă din România lui Ceauşescu, 2.000 de actori, precum Florin Călinescu, care întruchipa în personajele sale nenumărate figuri de ingineri comunişti şi utecişti ai societăţii socialiste, 2.000 de ingineri, precum Cristian Tudor Popescu, pasionaţi de literatură ştiinţifico- fantastică etc. Din păcate, toată această tevatură a dosariadei scriitorilor, preoţilor ori sportivilor este o diversiune bine ticluită de aceiaşi slujitori ai Securităţii, pentru a se evita dosariada politicienilor. Asistăm la o deconspirare selectivă, vizând de preferinţă personalităţi ale societăţii civile sau bisericeşti. Accentul s-a mutat de la politicieni la preoţi, literaţi, ziarişti, actori ori sportivi. Într-o chestiune atât de gravă precum deconspirarea mecanismelor represiunii comuniste nimeni nu se întreabă cine spune, de ce spune şi ceea ce spune. Totul este o cacealma! La ambiguitatea judecăţii opiniei publice pune umărul şi neputinţa sau incompetenţa CNSAS, care, de la o zi la alta, dă soluţii contradictorii care îi pun în încurcătură chiar pe membrii Colegiului. N.C. Munteanu atrăgea atenţia că rapiditatea demersurilor nu dă timp evaluărilor obiective. Mediatizarea nu excelează prin calitate, ci copleşeşte prin cantitate. Cunoscutul jurnalist de la Europa liberă arată că efectul pervers al acestei continue demascări şi înfierări este o adâncă somnolenţă etică. Acelaşi jurnalist atrage atenţia că pentru spectatorii dosariadei cele mai odioase personaje ale regimului trecut sunt turnătorii, însă nu aceştia urmăreau, anchetau, terorizau sau omorau, ci ofiţerii securităţii. Românul acumulează pasiv ştiri în această problematică fără să sesizeze că marele absent al acestei poveşti este tocmai personajul principal, Securitatea, care a evitat abil să apară în scenă. Securitatea îşi vede în continuare de treabă. Foştii securişti au fost înaintaţi în grade şi puşi lupi de pază la S.R.I. O altă parte dintre securiştii care au terorizat, umilit ori ucis se bucură de pensii care variază între 20 şi 40 milioane de lei, iar victimele lor "se bucură" şi ei de pensii între 300.000 lei şi 1.500.000 lei pe lună. CNSAS a deconspirat puţin peste 100 de foşti agenţi ai Securităţii, care au făcut poliţie politică… Unii se bucură de o pensie tihnită, alţii au răposat. Alţii au servit şi mai servesc Patria! Să nu uităm de zecile de mii de securişti deveniţi peste noapte revoluţionari. Să nu uităm de securiştii care au umplut Parlamentul României în aceşti ultimi 16 ani "democratici". S-au salvat şi miliţienii, judecătorii, procurorii şi trepăduşii din judeţeana de partid, ori grangurii din Comitetul Central. E curios faptul că astăzi opinia publică nu mai este interesată de torţionarii Securităţii comuniste, ci doar de victimile lor. Uităm prea uşor că Securitatea a creat statul român postcomunist. Ignorăm faptul că Securitatea a creat ceea ce Stelian Tănase numeşte capitalismul securisto-nomenclaturist sau capitalismul de cumetrie, vorba tovarăşului Ion Iliescu. Uităm că Securitatea a creat România falimentară de azi şi că printre primii capitalişti cei mai mulţi au fost securişti, pentru că ei au avut şi banii, şi oportunitatea de a se lansa în afaceri şi evident "experienţa". Pe bună dreptate, N.C. Munteanu constată că din holda de turnători nu se mai vede cal, nici călăreţ şi nu se mai vede nici Securitatea. Astăzi cei mai mulţi securişti activi sau retraşi din prima linie se lăfăie în vile luxoase, cu pensii astronomice, conduc companii economice, media ori companii occidentale. La ce să ne aşteptăm? CNSAS a încălcat în repetate rânduri legea, fără să fie tras la răspundere. Acelaşi lucru îl fac şi membrii Guvernului şi nu se întâmplă nimic. Totul este un circ ieftin! Securiştii pot să râdă încă o dată de noi în hohote. De ce n-ar face-o, atâta vreme cât o fac pe banii noştri? Revenind la preoţimea ortodoxă, e bine ca opinia publică să realizeze că nu din cauza Bisericii Ortodoxe Române şi a preoţilor ei a ajuns România în dezastrul economic şi moral de astăzi! Dacă preoţimea, în vremea comunismului, era la coada societăţii, de ce n-ar fi la coadă şi la deschiderea dosarelor, cum pe bună dreptate spunea scriitorul Dan Ciachir! Noi, ca preoţi, putem fi înjuraţi, blamaţi, scuipaţi, terfeliţi, huliţi, ironizaţi, huiduiţi etc., dar Biserica lui Hristos va dăinui până la sfârşitul veacurilor şi nici porţile iadului nu o vor putea birui, cu atât mai puţin diatribele snoabe ale unor intelectuali şi ziarişti de mâna a doua. Spre deosebire de domniile lor, noi am ales sa-L mărturisim pe Hristos şi în comunism şi o facem şi acum, în capitalism! În faţa valului de ură şi calomnie Biserica Ortodoxă răspunde, aşa cum a făcut întotdeauna în trecutul ei istoric, cu binecuvântare, smerenie şi răbdare, urmând îndemnul Sfântului Apostol Pavel: "Ocărâţi fiind, binecuvântăm; prigoniţi fiind, răbdăm; defăimaţi fiind, mângâiem. Ca gunoiul lumii am ajuns, lepădătura tuturor…" (I Corinteni , 4, 12-13). Ar mai fi ceva de spus? Poate doar atât: "Să calomniaţi bine, tovarăşi!"