La sfârșitul lunii martie 2024 a încetat din viață Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor din România din 2005 și director al revistei „România literară” din 1990. „Când dispare un om care a dominat o epocă, șocul pierderii este amplificat de senzația că odată cu el se sfârșește și epoca pe care a dominat-o” – nota Ana Blandiana. Critica literară a mai pierdut recent pe Alex Ștefănescu și Dan Cristea, ambii din conducerea revistei „Luceafărul de dimineață”. Cu doi ani în urmă a dispărut și Eugen Simion, președinte al Academiei Române într-un lung interval postdecembrist (1998-2006) și președinte al secției de filologie și literatură, în cadrul căreia a fost promotorul unei necesare înnoiri, facilitând primenirea secției și primirea celor mai importante personalități din domeniu, inclusiv a lui Nicolae Manolescu. E clar că fără acești protagoniști, cu toții apărători ai criteriului estetic, configurația vieții literare se schimbă considerabil.

Nu am nici eu nicio îndoială, cum nu au cei mai mulți dintre cei care au deplâns dispariția criticului, că Nicolae Manolescu a îndeplinit rolul cel mai important în stabilirea ierarhiei de valori din 1962, de când a debutat și până azi. Tot atunci, în anii 1960, începuseră să se afirme Eugen Simion, Matei Călinescu și Lucian Raicu, deschizători de drum, iar după ei și ceilalți critici ai generației ’60, întâi în revistele din București, apoi și în revistele din țară, apărute după 1965. Așa se face că s-au alăturat promotorilor centrali personalități care și-au consolidat rangul, autoritatea și notorietatea în provincie, dar în perfectă consonanță cu emanciparea modernistă a literaturii, inițiată la centru: Ion Pop la Cluj, Gheorghe Grigurcu la Oradea, Cornel Ungureanu și Livius Ciocârlie la Timișoara, Al. Călinescu la Iași, Eugen Negrici la Craiova, Mircea Tomuș la Sibiu – ca să amintesc numai cele mai importante nume de critici din generația ’60 care s-au alăturat sensului schimbării promovat și impus de Nicolae Manolescu. După aceștia, vin criticii generațiilor ’70 și ’80, înregimentați aceluiași purtător de stindard. De această deschidere de drum au beneficiat și criticii generațiilor anterioare: Cornel Regman, I. Negoițescu, Mircea Zaciu și alții, care au făcut front comun în direcția neomodernismului și a emancipării literaturii române.

Prin aceste sumare precizări nu vreau să diminuez cu nimic rolul determinant al lui Nicolae Manolescu, ci vreau să subliniez forța de convingere, capacitatea lui extraordinară de coagulare a unei direcții, decisivă nu doar în critica noastră literară, ci și în întreaga literatură română postbelică.

Cu Nicolae Manolescu nu dispar valorile, criteriile și principiile pe care le-a susținut. Ele rezistă într-un patrimoniu ideal, dar sunt perpetuate și prin supraviețuirea vechilor solidarități. Din vechea gardă mai sunt azi pe baricade Ion Pop, Gheorghe Grigurcu, Cornel Ungureanu – ca să-i amintesc numai pe criticii șaizeciști activi în cronica literară. Șaptezeciștii au cam abandonat scena. Rolul de ultimi apărători ai criteriului estetic revine acum optzeciștilor. Așa încât misiunea promotorului Nicolae Manolescu are continuatori, viața literară nu s-a prăbușit cu totul, cum crede Mircea Mihăieș în revista „Orizont” nr. 3 din martie 2024: el susține că odată cu moartea lui Nicolae Manolescu stăvilarul (unicul stăvilar!) s-a rupt și catastrofa s-a dezlănțuit, literatura română e praf și pulbere. Iarăși trebuie să precizez pentru analfabeții practicanți de răstălmăciri, de a căror contribuție nu am dus lipsă. Nu vreau să diminuez cu nimic meritele lui Nicolae Manolescu și nu vreau să spun că dispariția lui nu e o mare tristețe. Vreau să spun că meritele sale de constructor sunt cu atât mai mari cu cât direcția estetică va rezista și în imediata sa postumitate, va avea în continuare apărători și susținători. Construcția sa e durabilă. Viziunea sa asupra istoriei literaturii române va fi un reper și pentru generațiile viitoare, un termen de raportare pentru multă vreme de aici înainte.

Că va fi contrazis în detalii sau chiar în viziunea de ansamblu nu va fi o catastrofă. Principiile criticii lui Maiorescu, Lovinescu, Călinescu, Manolescu rămân valabile, dar valorizările și interpretările vor fi întotdeauna, în mod firesc, discutabile, vor fi supuse periodic revizuirilor. Cu opțiunile și opiniile lui Nicolae Manolescu se poate dialoga. Nu e necesar să le absolutizăm și să le transformăm în dogme pentru a ne arăta prozelitismul.

Mai bântuie o stafie în imaginația conservatorilor: critica noului val. Nicolae Manolescu însuși a fost alarmat de sensul schimbării. Sunt chiar așa un pericol criticii din noile generații? Cei care optează pentru critică științifică academică, în formula globalistă (glosând despre literatura română ca literatură a lumii) sau în formula distant reading (folosind grafice și statistici) fac un alt fel de critică literară decât cea „tradițională”. Nu putem face toți impresionism și foiletonism. Proliferarea subiectivismelor relativizează sau chiar subminează criteriul estetic mai mult decât tendințele spre obiectivare. E bine că alții gândesc și analizează altfel literatura. Nicolae Manolescu era de acord că nu există o singură istorie literară, dar nu accepta că există mai multe formule de critică literară, privilegiind în absolut critica estetică. Pluralismul metodologic e condiția elementară a libertății de gândire și de interpretare atât pentru istoria literară cât și pentru critica literară.

Noua nouă critică se constituie pașnic alături de critica estetică, fără a o exclude sau fără a o anula, chiar dacă unii dintre noii practicanți cred că modul cum scriu și cum gândesc ei e singurul legitim. Structuralismul, psihocritica, stilistica, mitocritica de altădată nu au putut înlătura definitiv critica estetică. Nici noile formule nu o vor face. Așa încât moștenirea lui Nicolae Manolescu e în pericol numai pentru cine nu crede în ea.

Adulatorilor le-a dispărut protectorul și cred că a venit sfârșitul lumii. Omul a dispărut, dar lasă în urmă o operă, care va fi citită de acum încolo atât cât vor fi citite și operele lui Maiorescu, Lovinescu sau Călinescu.