Din punct de vedere legislativ, România are acte normative care cu obiect protecţia drepturilor copiilor, vorbim despre prevederile cuprinse în cadrul Legii cu numărul 272 din 2004, vorbim despre prevederile cuprinse în cadrul actualului Cod civil.

Cu toate acestea, pentru a asigura o protecţie efectivă şi reală a drepturilor deţinute de această categorie vulnerabilă, din punct de vedere social, nu este suficient ca să ai acte normative care să reglementeze drepturile copiilor, ci trebuie să existe şi instituţii care să aibă atribuţiuni în această materie. Paradoxal, există şi astfel de instituţii, mai precis avem Direcţia de Asistenţă Socială şi Protecţia Copiilor, avem, de asemenea, Direcţia de Asistenţă Socială din cadrul primăriilor, care au atribuţii şi în materia protejării drepturilor copiilor. Cu toate acestea, România este din nou condamnată la Curtea Europeană a Dreptului Omului, pentru că aceste instituţii sunt ineficiente şi nu îşi exercită atribuţiile în mod efectiv. Astfel, la data de 31 mai 2019, a fost publicată în M. Of al României cu nr. 431, hotărârea DMD (doar iniţialele sunt folosite pentru protejarea datelor cu caracter personal) împotriva României, prin care am fost obligaţi la plata unei sume de 13.674 de euro pentru încălcarea articolului 3 din cadrul Convenţiei. De menţionat faptul că prin articolul 3 din cadrul Convenţiei privind Drepturile Omului, este interzisă tortura sub orice forme şi indiferent de destinatar. Curtea Europeană, sancţionează, prin argumentele aduse, însăşi procedurile fixate la nivelul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, unde, deşi sunt depuse plângerile care vizează abuzurile aduse asupra copiilor, acestea fie nu cercetează în amănunt acuzaţiile aduse, fie nu sesizează organele de poliţie în ipoteza în care abuzurile reclamate sunt de o gravitate severă – paragraf 42 din cadrul deciziei DMD împotriva României.

Dacă suntem curioşi şi citim motivarea Curţii, putem observa felul în care uneori se desfăşoară procedurile contencioase în faţa instanţelor, fapt care duce la indignare şi insecuritate, elemente care slăbesc încrederea cetăţenilor în autorităţi: „În primul rând, Curtea reţine că, deşi instanţele naţionale au luat în calcul durata excesivă a procesului, acordându-i lui D.D. o reparaţie, prin reducerea pedepsei sale cu închisoare, acestea nu i-au acordat însuşi reclamantului nicio reparaţie comparabilă. Cu toate acestea, şi acesta a suferit consecinţele duratei excesive a procesului la care era parte şi a fost victima abuzurilor în familie care au făcut obiectul anchetei” – paragraf 47 din cadrul deciziei D.M.D. împotriva României.

Aşadar, magistratul a fost extrem de preocupat de reducerea pedepsei aplicate celui care a realizat abuzul asupra minorului, însă victima, cel care a fost destinatarul abuzurilor, nu a beneficiat de acelaşi tratament, fiind evidenţiat în cadrul hotărârii: „Curtea subliniază că reclamantul nu a primit nicio despăgubire pentru abuzurile suferite” - paragraf 48 din cadrul deciziei D.M.D. împotriva României.