Destul de mediatizată, de canalele media, a fost decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind problema adunărilor publice nedeclarate în prealabil. În acest sens, în şedinţa din 15 octombrie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reunită în cadrul completului competent să judece recursuri în interesul legii, legal constituit, a soluţionat un recurs în interesul legii, prin care a interpretat în mod unitar şi obligatoriu pentru toate instanţele de judecată naţionale prevederile articolului 3 prima teză din Legea  60 din 1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice.

Prin decizia pronunţată în cadrul procedurii privind recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a dispus „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 3 prima teză din Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, republicată, cu referire la dispoziţiile art. 26 alin. (1) lit. a) şi d) din aceeaşi lege, există obligaţia de declarare prealabilă a adunărilor publice, atunci când adunările urmează să se desfăşoare în pieţe ori pe căile publice (drum public, parte carosabilă şi trotuar) sau în alte locuri prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 60/1991, situate în imediata vecinătate a sediilor ori imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat”.

Pentru a putea înţelege mai bine soluţia pronunţată de către instanţa supremă, în primul rând, trebuie să trecem în revistă prevederile legale analizate, mai precis, conform articolului 3 prima teză din Legea 60 din 1991, „Nu trebuie declarate în prealabil adunările publice al căror scop îl constituie manifestările cultural-artistice, sportive, religioase, comemorative, cele ocazionate de vizite oficiale, precum şi cele care se desfăşoară în exteriorul sau în incinta sediilor ori a imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat”.

De asemenea, conform articolului 26 aliniatul 1 litera a şi d Legea 60 din 1991: „Constituie contravenţii următoarele fapte, dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să întrunească elementele constitutive ale unor infracţiuni: a) organizarea şi desfăşurarea de adunări publice nedeclarate, neînregistrate sau interzise; d) participarea la adunări publice nedeclarate sau interzise şi urmate de refuzul părăsirii locurilor de desfăşurare a acestora, la avertizările şi somaţiile organelor de ordine făcute potrivit legii”.

Aşadar, odată analizate prevederile legale, se poate constata faptul că soluţia pronunţată de către instanţa supremă este una care are în vedere lipsa de coerenţă a prevederilor legale.

Este lipsit de relevanţă dacă trebuie sau nu declarate în prealabil adunarile publice, atât timp cât legiuitorul sancţionează contravenţional organizarea de adunări publice nedeclarate ori refuzul de părăsire a locurilor de desfăşurate a acestora.