ANSR Filiala Bihor a sărbătorit, pe 23 august, 70 de ani de existență prin evenimentul „Mâinile Luminii”.

 

Pentru ANSR Filiala Bihor, 70 de ani nu reprezintă doar o cifră. Înseamnă generații de persoane surde, prietenii, lupte, schimbări, amintiri și oameni care au muncit pentru ca această comunitate să existe și să meargă mai departe.

Numele ales pentru eveniment a fost „Mâinile Luminii”, pentru că mâinile au o semnificație aparte pentru persoanele surde.

„Prin mâini comunicăm în limba semnelor, spunem povești, exprimăm emoții, construim relații și creăm artă. Chiar și trofeul realizat pentru această aniversare poartă acest simbol: mâini care transmit lumină prin limbaj și comunicare. Privite împreună, mâinile trofeului pot aminti și de o floare de nufăr, un simbol atât de apropiat de Bihor și de Băile Felix”, afirmă Remus Ilisie, vicepreședinte al ANSR Filiala Bihor și șef al Departamentului Cultural ANSR.

O privire spre trecut, una spre viitor

În cadrul aniversării, au fost onorați foștii președinți și oamenii care au contribuit de-a lungul anilor la dezvoltarea și păstrarea comunității surzilor din Bihor.

„A fost important pentru mine ca generația de astăzi să nu uite cine a muncit înaintea noastră. O comunitate nu începe cu noi. Noi continuăm ceva construit, cu răbdare și efort, de cei care au fost aici înainte. Dar după ce ne-am uitat spre trecut, am vrut să privim și spre viitor. De aceea, copiii au avut locul lor pe scenă. Au jucat, au improvizat, au avut emoții, au zâmbit și au avut curajul să se exprime prin artă. Pentru mine, imaginea copiilor pe scenă a avut o semnificație foarte puternică: ei sunt mâinile care vor duce lumina mai departe”, spune Remus Ilisie.

Poveștile din spatele fotografiilor

Unul dintre cele mai emoționante momente a fost acela în care, pe ecranul mare al teatrului, au fost proiectate fotografii vechi și imagini ale oamenilor din comunitate, iar Remus a povestit publicului câte ceva despre viețile și întâmplările lor.

„Nu am vrut să prezentăm 70 de ani doar prin date și nume. Am vrut ca oamenii din fotografii să „se întoarcă” pentru câteva clipe printre noi. Unele povești au stârnit zâmbete. Altele ne-au făcut să ne gândim cât de diferită era viața cu numai câteva decenii în urmă. Am povestit, de exemplu, despre un om în vârstă, care avea grijă de Filiala Bihor. Într-o seară, în jurul anului 1995, toată lumea a plecat și sediul a fost încuiat, fără ca ceilalți să-și dea seama că el se afla încă la toaletă. Când a vrut să plece, nu a mai putut ieși. Astăzi probabil am scoate imediat telefonul mobil și am suna pe cineva. Atunci însă lucrurile nu erau atât de simple. A rămas și a dormit peste noapte în sediul filialei”, își amintește interlocutorul nostru.

Au fost și alte fotografii, fiecare cu omul și povestea ei. Pentru organizatori, acesta a fost unul dintre sensurile aniversării: să nu lăse fotografiile vechi să devină niște chipuri fără nume într-o cutie. Cât timp cineva le mai spune povestea, oamenii aceia rămân o parte vie din comunitate.

Pentru a emoționa, arta surdă nu are nevoie de sunet

Un moment important al evenimentului a fost prezența artiștilor surzi Maloes, invitați din Spania. Prin jocul lor scenic, aceștia au transmis umor, emoție, experiențe și lecții de viață. Spectacolul a fost urmărit atât de persoane surde, cât și de persoane auzitoare, iar reacțiile publicului au demonstrat ceva foarte frumos: emoția nu are nevoie întotdeauna de cuvinte pentru a fi înțeleasă. Totodată, au existat momente care au emoționat profund spectatorii și chiar oameni din echipa teatrului.

Un artist surd care a oferit zâmbete

Un alt moment special a fost creat de Adrian-Vasile Trestian, caricaturist surd. Prin mâinile sale, acesta nu a oferit oamenilor doar desene, ci un dar: zâmbete și amintiri. Persoane surde și auzitoare s-au așezat în fața lui pentru a primi o caricatură. Pentru câteva minute, nu a mai contat cine aude și cine nu. A existat pur și simplu întâlnirea dintre artist și om. Acesta a fost unul dintre mesajele pe care organizatorii au dorit să le transmită prin „Mâinile Luminii”: persoanele surde nu trebuie privite numai prin ceea ce nu aud. Ei au o limbă, o cultură, talent, umor, creativitate, artă și povești pe care le pot împărtăși societății.

Interpretul – mai mult decât o voce

Un rol foarte important l-a avut și Oana Tufar, care a făcut posibilă comunicarea între limba română, limba semnelor române și comunicarea internațională prin semne. Prezența ei a demonstrat încă o dată cât de important este un interpret profesionist.

„Fără interpret putem comunica, dar uneori avem nevoie de mai mult timp, răbdare, gesturi și explicații. Într-un teatru însă, unde luminile, sunetul, proiecțiile și pozițiile pe scenă trebuie stabilite repede și precis, fiecare minut contează. Cu Oana alături, comunicarea dintre noi, artiști și echipa tehnică, a devenit mult mai rapidă și mai clară. Cerințele artiștilor au fost înțelese, explicațiile tehnicienilor au ajuns la noi, iar lucrurile care păreau complicate s-au rezolvat foarte repede. Oana nu a fost doar vocea mea la microfon. A fost o punte de comunicare între oameni care trebuiau să se înțeleagă și să lucreze împreună. Pentru răbdarea, profesionalismul și implicarea ei îi sunt profund recunoscător”, a menționat Remus.

În spatele scenei

Pentru public, un eveniment poate însemna câteva ore frumoase. În spatele lui, însă, sunt zile și luni de organizare, telefoane, mesaje, aprobări, drumuri, repetiții, emoții și situații care trebuie rezolvate pe loc.

În calitate de organizator al evenimentului, pentru Remus Ilisie au existat momente în care trebuia să se ocupe simultan de artiști, partea tehnică, program, voluntari, invitați și multe alte lucruri. Toată munca a meritat când a văzut copiii pe scenă, artiștii exprimându-se liber, persoanele surde și auzitoare zâmbind împreună și spectatorii plecând emoționați.

O întâlnire așteptată de mult

La finalul spectacolului a existat un moment aparte, care i-a impresionat profund pe toți cei prezenți. În primul rând al sălii, se afla un băiat, venit împreună cu familia sa, care folosește un scaun rulant. Familia l-a adus special, pentru că îi îndrăgea foarte mult pe Maloes și îi urmărea de mult timp în filmulețele lor de pe Facebook. Era pentru prima dată când nu îi mai vedea printr-un ecran, ci chiar acolo, în fața lui, pe scena teatrului din Oradea. După terminarea spectacolului, Maloes au coborât de pe scenă și au mers la el. L-au îmbrățișat și au început să comunice împreună în limba internațională a semnelor. L-au întrebat dacă îi cunoștea din filmulețele de pe Facebook, iar băiatul le-a confirmat că da. Bucuria lui de a-i întâlni în realitate, după ce îi urmărise atât timp de la distanță, a transformat acel moment într-unul dintre cele mai emoționante ale serii. Pentru câteva minute nu mai exista scenă, public sau distanță între artist și spectator. Exista doar bucuria unei întâlniri pe care un băiat o așteptase mult timp.

Aniversare construită de multe mâini

„Mâinile Luminii” nu ar fi devenit realitate fără voluntari, interpreți, artiști, instituții, parteneri, sponsori și oameni care au ales să creadă în acest proiect.

Primăria Municipiului Oradea, Visit Oradea, Teatrul Szigligeti, FlatWhite, Central Park Apartamente, Cofetăria Doina, Elidor, DAR Design și Duran – Ovi Pop au contribuit, fiecare în felul său, la realizarea acestei aniversări. Unii au oferit spațiu și sprijin, alții găzduire, tehnică, bunătăți, trofee sau alte forme de ajutor. Gesturile au fost diferite, dar toate s-au întâlnit în același loc: „Mâinile Luminii”.

„Le mulțumim tuturor pentru generozitate, încredere și pentru faptul că au ales să fie alături de comunitatea surzilor din Bihor”, a mai transmis interlocutorul nostru.

Ce rămâne după 70 de ani?

Pentru Remus Ilisie, această aniversare nu înseamnă finalul unei povești, înseamnă continuarea ei.

„Avem responsabilitatea să păstrăm ceea ce au construit generațiile dinaintea noastră, dar și să creăm noi oportunități pentru copiii și tinerii surzi care vin după noi. Îmi doresc o comunitate surdă mai vizibilă, mai curajoasă, mai prezentă în viața culturală și mai apropiată de societatea auzitoare. Nu vreau să construim ziduri între cele două lumi, ci punți.

Poate tocmai acesta este sensul cel mai profund al numelui pe care l-am ales: Mâini care au construit în trecut. Mâini care creează astăzi. Mâini tinere care vor duce lumina mai departe. Aceasta este,