Regizorul Radu-Alexandru Nica a făcut un pariu riscant cu publicul orădean. Piesa "Cometa", montată la Oradea în premieră națională, este un text contemporan perfect, care dă o misiune grea actorilor orădeni. Fără crescendo și fără punct culminant, spectacolul este dus aproape exclusiv din joc actoricesc, condimentat, pe alocuri, cu elemente comice vecine cu gagul și apel la sensibilitate prin căderi emoționale.

Înainte de premieră, Radu-Alexandru Nica anunța un spectacol energic pe alocuri, urmat de căderi adânci. Și mai anunța un stil de joc brechtian, unui public care nu știe mare lucru despre de Bertold Brecht. Și nici nu trebuie să știe decât că, acest fondator al teatrului epic, și-a propus să stimuleze mai degrabă gândirea, decât iluzia teatrală. Pe scurt, Brecht introduce conceptul distanțării, pentru a bloca reacțiile emoționale ale privitorilor în favoarea unei analize obiective. Alegerea este firească ținând cont de faptul că tema piesei este repetarea unei nunți, care s-a petrecut în urmă cu 10 ani. Practic, personajele reconstruiesc, în mod rațional, un eveniment care a avut (după cum vom afla) multiple valențe emoționale atunci când s-a petrecut în mod firesc. Iar întrebarea pe care o pune piesa este: Se poate reconstrui, în mod logic și în amănunt, o emoție a fericirii? Radu Nica se folosește de concept până la limita suportabilității din partea spectatorului, iar pe actori pune o presiune, care, pe alocuri, se simte. Anticipând nevoia provinciala a privitorului, care-și dorește efect aici și acum, regizorul scoate din text nuanțe comice facile și servește gaguri, pe care publicul le primește cu gura până la urechi și palmele deschise spre aplauze. Inserarea acestor elemente într-o piesă care ilustrează degradare, tristețe și deziluzie, este biletul de ieșire regizoral spre un public larg, pestriţ, dar, în esență, iubitor de teatru, care, astfel, nu pleacă din sală complet nedumerit. O altă scurtătură aleasă, și pe înțelesul oricui, este dată de puținele momente din cadrul monologurilor, în care personajele, îngroșate în durerea lor până la răgușală, își permit acea naturalețe, bine aleasă, de a sensibiliza pentru un moment audiența. Ce publicul află la final, și numai la final, este că a fost martorul unei povești de pus pe gând.

Iuzia iubirii

Elisabeth vrea să retrăiască fericirea pe care avut-o la nunta de acum 10 ani. Ea vrea aceeași invitați, aceleași haine, aceleași acțiuni și aceleași conversații. Ideea pare absurdă, repetiția nunții începe în scenă, publicul abia așteaptă să râdă. Replicile curg, actorii sunt joviali, totul pare o joacă de copil. Nefirescul ideii și al acțiunii este susținut, pe tot parcusul spectacolului, de nefirescul personaj Elisabeth. Mihaela Gherdan conturează, frumos, un caracter aparte, dificil de interpretat, greu de digerat, care vorbește și transmite cu fiecare fibră. Cu mâinile, cu ochii, cu părul și cu rochia, personajul se încoardează și-și revine, ca o păpușă pe arcuri. În completare, Arthur, soțul ei, este preferatul publicului, pentru că-l face să râdă și, paradoxal, e cel mai detestat personaj, pentru că și-a înșelat mireasa și în ziua nunții, și în următorii 10 ani, și o face și acum. Cea mai complexă partitură, rolul lui Arthur, îi revine lui Richard Balint, un regizor în plus pariind pe talentul său. Arthur cel ușuratic și glumeț, Arthur, un Casanova fără scrupule, își dezvăluie adevărata dramă abia spre final, când aflăm că este defapt un bărbat îndrăgostit, care a știut că mireasa nu-l iubește. Pe lângă asta, Arthur poartă vina de a nu putea avea copii. Richard Balint face un tur de forță menținând vie atenția sălii. Un meci de ping-pong între actor și spectatori, un ritm alert, pe care Balint îl susține bine, fără a fi susținut, la rândul său, de o poveste care curge singură, în crescendo, de la o stare la alta. Cel de al treilea personaj cheie, Gregor, este bărbatul cu care Elisabeth și-a înșelat soțul. La fel cum și-a creat lui însuși iluzia că este scriitor, Gregor îi crează lui Elisabeth iluzia unei iubiri care, în realitate, nu există. Un Șerban Borda foare bun, care face un rol haios și trist deopotrivă, pregătit cu minuțiozitate, până la cel mai mic detaliu. De remarcat că scenele sexuale dintre Elisabeth și Gregor, nu provoacă râsul prin ridicol, nici nu dau în vulgar, ci se susțin la fel de firesc ca băutul unui pahar de apă, limită pe care puțini actori reușesc să o mențină. Conexe poveștii de iubire, apar personajele Vera (sora lui Elisabeth), Nick (soțul Verei), Greta (amanta lui Arthur din noaptea nunții), Anna (amanta lui Arthur la repetiția nunții), Isabel (fiica Gretei) Nane (o pată de culoare punctată magistral de actrița Irene Flammann Cătălina) și Lothar (George Voinese). Toate personajele sunt interconectate în poveste și, în același timp, au un story aparte. Fiecare caracter are o stare, mereu aceeași, cu care intră și iese din scenă, aparent haotic. Singurul respiro permis este monologul prin care își dezvăluie dramele. Cea mai sensibilă interpretare a serii, monologul Corinei Cernea (Greta), vine ca un balsam la finalul unei tirade, fragmentate în două ore, prin care personajul biciuiește soarta, amantul, invitații și ideea de a repeta nunta, în căutarea fericirii. O apariție surprinzătoare este Anda Tămășanu (Vera) care duce atât de natural partitura, încât ai senzația că rolul a fost scris special pentru ea. O dată cu "Cometa", Anda Tămășanu se remarcă într-o distribuție de actori consacrați și experimentați, cu care ține pasul, anunțându-se drept noua promisiune a teatrului orădean.

De (re)văzut

Spectacolul Cometa a fost, fără îndoială, o provocare pentru actori și pentru public deopotrivă. O piesă care solicită atenția spectatorului și care încearcă să-l țină alert, aproape exclusiv, prin joc actoricesc. Cu un public, de premieră, prea puțin pregătit să analizeze, dornic de emoții imediate, piesa a fost percepută, la nivel superficial, ca un soi de comedie cu mesaj trist, iar spectatorii s-au încăpățânat să râdă și când textul "vorbea" serios. În plus, momentele bruște și violente, introduse în scenă special pentru a trezi privitorul din amorțeală, au surprins o sală dispusă să reacţioneze vocal, prin "a"-uri și "o"-uri demne de un stadion. Un spectacol care a creat confuzie, inclusiv asupra stării cu care lumea a părăsit sala. Nu înainte ca, din obișnuita inerție orădeană, oamenii să se ridice în picioare la aplauze, la cel mult cinci secunde de când s-a terminat piesa. Gest care, din păcate, nu a fost susținut, ci contrazis de nişte aplauze anemice, dăruite cu ochii în tavan, sau, mai grav, la ușă. Trist tocmai pentru că, spectacolul propus de Radu-Alexandru Nica, este comestibil şi profund. Precum vinul, acest spectacol nu poate fi decât mai valoros, cu fiecare reprezentație. Partiturile dificile, vor provoca actorii să-și continue căutările, iar publicul, partenerul lor fidel, va fi mai pregătit, de la o reprezentație la alta. Va căuta să înțeleagă, să (re)vadă și să experimenteze, alături de ei. Va învăța că la teatru se vine și cu mintea deschisă, nu doar cu inima. Și, mai ales, va aplauda, mai convins și mai convingător la final, un spectacol promițător de actorie.