„Cu multe (mono)manii”, râde Mircea (convins că răspunsul ăsta nu o să fie publicat) „Eu mă bănuiesc, uneori, că scriu numai fiindcă am găsit la prăvălie un pix fain”. „Ei, vezi, cu astfel de răspunsuri iese un interviu poetic”, i-am răspuns și l-am pus să-mi promită că după lansarea Perseidelor îmi va acorda un interviu.

Mircea Pricăjan își scrie romanele de mână. De aici mi-au pornit mirarea și curiozitatea. „Romanele le scriu în moleskine-uri dictando, stil caiet studențesc, iar proza scurtă, în caiete asemănătoare (dar muuult mai ieftine). Cînd le transcriu le cizelez”. Citez exact (e singurul mini dialog scris pe care îl am) cu Î din I, cum obișnuiește să scrie în semn de protest. Apoi mă lămurește că au existat și excepții: „Aproape 90% din volumul Perseidele l-am scris pe telefon”.

„Așadar: Pe telefon?”

 „Întotdeauna am legat scrisul de un obiect și de gestul de a scrie, de acțiunea în sine. Când aveam 14 ani, tata a adus acasă o mașină de scris”, îmi povestește Mircea, redând prin gesturi fascinația pentru respectiva „unealtă”. „Dar nu simțeai nevoia să scrii înainte să o vezi? Nu te gândiseși la asta?”, îl întreb. „Ba da. Eram un cititor pasionat și când citești te gândești unde ai fi dus tu povestea, personajele. Practic atunci s-au întâlnit nevoia de a scrie, cu ocazia de a scrie”, îmi răspunde. Așa i s-a născut primul roman, „În umbra deasă a realității”.  „E un roman pe care l-am terminat de mai multe ori. Oricum pe-atunci nu prea se publica literatură română. Tatăl meu a umblat cu o mapă, cu fragmente ale cărții, căutând sponsori”, rememorează Mircea. Există o variantă a manuscrisului legat la Imprimeria de Vest și sunt fragmente pe care adolescentul, care deja vorbea, mânca și mergea ca un scriitor, le-a publicat în Revista Cele Trei Crișuri. Însă volumele, două la număr, au fost tipărite abia în anul 2002 la Editura Universității Oradea, când Mircea era student la Litere. „E o carte pe care mai bine n-o publicam”, îmi spune, „e o mare cacealma, cu multe personaje, o intrigă alambicată, e un roman dezordonat”. Apoi recunoaște că, dacă nu îl publica, n-ar fi mers mai departe.
Părinții lui și-au dorit să fie profesor. Inițial de matematică, mai apoi de limba engleză. Există o profesoara, Magda Danciu, care și-a pus puternic amprenta pe evoluția lui. Și un profesor de limba română, Traian Moș, care l-a încurajat să scrie. Facultatea, însă, nu și-a ales-o visându-se la catedră. „Am dat la Litere, pentru că îmi doream să citesc fără să mă deranjeze nimeni”, îmi spune, și visul i s-a împlinit. După absolvire are oportunitatea de a rămâne lector în cadrul Universității. Alege să dea concurs pentru un post de redactor la Revista Familia. Apoi o ascultă pe cea care avea să devină, din Linda, Linda Pricăjan: „Linda mi-a recomandat să fac traduceri literare, la Editura Acvila. Și din 2003 am început să traduc intens, zilnic”. A tradus vreme de 8 ani, timp în care tot ce s-a apucat să scrie s-a frânt. „Pentru mine, scrisul e un fel de dicteu automat. Dacă nu iese din prima, nu are rost să insist”. Până în noiembrie 2011, când se naște Mihai și, la scurt timp după, romanul „Calitatea Luminii”. „Când s-a născut fiul meu, am hotărât că e timpul pentru un rebranding și am renunțat la traducerile literare. Abia atunci am reușit din nou să scriu. Calitatea Luminii trebuia să fie o recreare a mitului Meșterul Manole. Când mi-am dat seama că o să iasă altceva, am reciclat primul capitol”, spune Mircea. Mi-am adus aminte de lansare, percepusem cartea ca pe un volum terapeutic pentru cupluri.

Te gândești la cititorii tăi când scrii?

„Nu. Prima variantă a cărții e scrisă pentru mine. Când scriu mă interesează să-mi spun povestea și să-mi placă, în primul rând, mie. La cititori mă gândesc când o revizuiesc. Oricum, cea mai mare grijă a unui scriitor este să nu scrie cum s-a mai scris”, îmi explică. „Calitatea Luminii vorbește despre transformarea unui cuplu  în familie. Și pentru mine romanul ăsta a fost, cumva, terapeutic. Cred că atunci ne dăm seama ce gândim, când ne așternem gândurile pe hârtie și le transformăm în ficțiuni coerente”, spune Mircea. Apoi îmi povestește despre ancorele unui creator: „Inspirația pornește de la o imagine, de la o ipostază, de la o stare. Mă apuc să scriu și, pe măsură ce înaintez, mă bucur descoperind episoade. Nu pot să scriu după un plan. Dacă-i fac planul, am omorât cartea”, mărturisește. Cu volumul Pumn de Fier, lucrurile au stat cu totul altfel: „Pumn de Fier a fost și pentru mine o carte surpriză. M-a rugat Mihai, dacă tot sunt scriitor, să creez ceva și pentru el. Scriam un capitol pe săptămână, îi citeam seara și-i urmăream reacțiile. Până în ziua în care am anunțat public ce fac, și Editura Polirom m-a contactat. Mi s-a cerut să scriu un roman pentru copii, am primit un deadline strâns. A fost singura carte la care m-am văzut nevoit să scriu și pe calculator”, povestește Mircea, ajutându-mă să îmi amintesc de pix... „Calculatorul a devenit o unealtă pe care o asociez cu munca, or scrisul nu e muncă. Ideea e că lucrurile se derulează altfel când scriu de mână. Scriu mult mai încet și sunt mai atent la text înainte de-al așterne pe hârtie”, îmi explică. „La fel se derulează dacă scriu pe telefon. Când am scris povestirile din Perseidele, spre exemplu, pur și simplu mă plimbam prin cameră și scriam pe telefon”, îmi povestește. Volumul de proză scurtă Perseidele a fost lansat la finele lui 2019. O altă carte se află în lucru, una care ar fi gata, dacă scriitorul și-ar găsi tihna. „Ca să scriu, am nevoie de două-trei ore de liniște înainte. E ca un spațiu de respirație al minții, mă ajută să mă deconectez”, îmi mai spune.
Mi-am adunat informațiile despre deconectarea mentală, obiectul care să trezească pofta de a scrie, imaginea care să mire, starea, curgerea fără plan, și mi-am adus aminte că am uitat să-l întreb ce i-am promis: „Mircea, cum scriu scriitorii?”