Cine a venit pe aripile vântului politic într-o funcţie publică, fără observare la altă calitate decât carnetul de partid sau chiar mai multe carnete de partid, ar trebui să aibă bunul simţ de a şi pleca, fără vânturi, dacă sprijinul a trecut, chiar dacă aerele i-au rămas. Cu atât mai mult, dacă este un colecţionar de carnete de partid, precum se întâmplă cu dl. Traian Ştef, instalat politic în funcţia de director al Bibliotecii Judeţene, în anul 2006, cu votul de trei la unu al unor persoane de partid din anturajul PD-ului de atunci, adunate cu încălcarea legii sub numele de comisie de concurs.

Dar dumnealui nu se lasă, faţă de numeroasele gafe şi erori făcute în acel post, din nepricepere sau patimă, unele fiind de fapt încălcări ale Legii bibliotecilor sau ale altor acte normative pentru care ar fi normal să răspundă. Nu se lasă şi lansează vânturi, cu care dezinformează, precum în ziarul "Crişana" de marţi, unde închipuie un scenariu fantezist despre revista "Familia Română", cum că aceasta ar fi fost o revistă privată şi personală a mea. Din păcate, nu-mi stătea în putinţă aşa ceva. Departe de gândul de a intra în polemică, deoarece nu mă cobor la persoane care au semnat delaţiuni împotriva mea, punând minciuna gângăvită în locul adevărului, doresc doar pentru informarea corectă să spun următoarele: Revista "Familia Română" a apărut între anii 1999-2006 ca revistă a Bibliotecii Judeţene "Gheorghe Şincai" Bihor, făcând parte din planul editorial al acesteia, înaintat cu planul anual de management la ordonatorul judeţean de credite. Astfel, cele 27 de numere apărute au fost finanţate de către Bibliotecă, mă refer la cheltuielile de tipar, căci drepturi de editare sau drepturi de autor nu s-au plătit. Nici vorbă de o revistă personală, sau privată, sponsorizată de undeva. În arhivă se pot găsi actele respective, inclusiv acte de magazie, privind intrarea şi ieşirea tirajului. Venind director, dl. Traian Ştef a fost de părere că nu este misiunea Bibliotecii să mai scoată revista, care nici nu a mai apărut din acel moment, adică din iunie 2006. Aceasta a fost opţiunea lui, spunând că va cheltui banii numai pentru cumpărarea de carte nouă, ceea ce formal a fost o opţiune legală, însă pe fond şi în practică a devenit o opţiune proastă. De ce nu i-a plăcut revista ar trebui să spună singur şi sincer, cert este că a abandonat-o.
Cunoscându-i gândirea invalidă, cred că nu i-a plăcut conţinutul ei interromânesc, de care îl dor dinţii, când aude, că de vorbit nu vorbeşte prea bine la acest subiect. N-am înţeles, însă, de ce a aruncat colecţia revistei la topit, împreună cu alte cărţi şi reviste, un camion întreg de hârtie, cum de a putut face un fapt atâta de anticultural, pozele arată ce performanţă a făcut! Dar cazul cu revista nu este izolat. Tot aşa nu i-a plăcut monografia Emanuil Gojdu, pe care a tăiat-o de la finanţare în acelaşi an 2006, deşi eu obţinusem de la Consiliul Municipal Oradea suma de 80 milioane lei pentru editarea ei. Altă performanţă, cu care se poate mândri în cercul său, sătul de România! Dar ce-i a lui este a lui, banii româneşti îi plac, s-a văzut în managementul său, îl atrag irezistibil. Aşa că dreptul lui la replică este un text plin de falsuri şi totodată un eşantion de cea mai persuasivă dezinformare, pe care o resping în totalitate.

Şi am toate motivele să consider că articolul semnat de Loredana IONAŞ, pe care el îl contestă, a fost de fapt corect documentat şi încă chiar prea concesiv la adresa lui, căci multe a mai făcut Traian Ştef la Bibliotecă, despre care cititorii s-ar uimi, dacă ar afla.