Vorbim de gimnaziu și ne gândim la tendințele generale de diminuare în toate planurile a rolului formativ și performativ al școlii, urmat de diminuarea conținuturilor din învățământul preuniversitar. E adevărat sau nu e adevărat? E o falsă impresie? Putem declanșa o controversă. Mai puțină teorie și mai multă practică – e un alt imperativ al școlii. Mai puțin apel la memorie și mai multe aplicații – e un alt deziderat de înnoire. Să pregătim elevii pentru piața muncii chiar din gimnaziu nu e un pic exagerat? Nu înseamnă asta „cât mai puțină școală”?

Fenomenele sunt unanim cunoscute. A scăzut numărul școlilor, ca urmare a scăderii numărului de elevi și a populației. Dar nu la asta vreau să mă refer, ci la altceva, mai sensibil. Ministerul Educației decide să scadă numărul de ore de stat la școală, ceea ce are consecințe asupra întregului program școlar. Poate că e bine. Părinții presează ca volumul de cunoștințe de la toate disciplinele să fie din ce în ce mai redus, iar forurile decizionale consimt. Și asta e bine? Se introduc discipline noi, cu conținut volatil, în timp ce sunt profund afectate discipline tradiționale (limba și literatura română e transformată în „limbă și comunicare”; istoria națională e amenințată; limba latină dispare). Această tendință nu cred că mai poate fi considerată benefică, dar se înscrie în același curs general de restrângere a programului școlar și a programelor (curricula, cum se spune oficial).

Orar restrâns (ore mai puține) și programe diminuate (cunoștințe mai puține) nu înseamnă școală în declin? Putem discuta pro și contra. Calitatea școlii, exigențele s-au tot diminuat, pentru că așa au vrut elevii, părinții sau experții, nu și profesorii. Școlile bune (cu profesori exigenți) sunt din ce în ce mai puține în oricare oraș. Când școala e în declin, națiunea e în pericol. Nu aș dori să fiu alarmist când presupun că școala românească se află în derivă. A face o școală bună în România a devenit o aspirație aproape imposibil de realizat. Destul de mulți liceeni și studenți preferă străinătatea. E un simptom frapant și neliniștitor. Ne pleacă tinerii superior dotați de la vârste tot mai timpurii. De vină e și societatea românească fără speranțe, nu numai școala.

 

Cele trei reforme, ieri

Circula înainte de 1989 un banc despre cele trei reforme radicale realizate de învățământul românesc în perioada comunistă: despărțirea de religie, despărțirea de cultură și, în cele din urmă, despărțirea de școală ca victorie finală. Ele, aceste despărțiri succesive, explicau oficial marile realizări, iar neoficial drumul spre dezastru al învățământului românesc din perioada Dej-Ceaușescu. Am impresia că suntem pe cale să repetăm aceste performanțe negative. Nu e o glumă. Ieșim din anecdotic. Nu trebuie să ne gândim prea mult ca să observăm cum se repetă istoria, nu fără a ne livra o ironie amară.

Adevărul e că școala românească a mers relativ bine după ieșirea din stalinism și dejism, adică după 1965, când a devenit națională, după ce fusese sovietizată. Dar nu a durat mult. Aproximativ după 1975 învățământul românesc s-a degradat, la presiunea legării învățământului de producție: liceele industriale au fost multiplicate exagerat și fără rost, s-a introdus obligativitatea practicii agricole (cules de porumb, mere, recoltat cartofi, sfeclă), începând din clasa a V-a, toamna cursurile fiind suspendate timp de cel puțin o lună. Au prosperat școlile profesionale – ceea ce cred că a fost bine, până la un punct. Dacă lăsăm la o parte politizarea agresivă, învățământul românesc a evoluat, s-a dezvoltat pozitiv un deceniu (1965-1975), pentru a intra apoi în declin (1976-1989). Din 1990 încoace repetăm această curbă – ascendentă 15 ani (aproximativ 1990-2004, până la aplicarea reformei Bologna) și apoi descendentă alți 15 (din 2005 încoace). Poate că exagerez puțin când spun că învățământul românesc stă azi la fel de prost ca în 1980-1989: analfabetismul funcțional este același, dezorientarea elevilor se repetă întocmai, lipsa de orizont s-a instalat, posturile sunt blocate, sistemul e închis, sute de profesori rămân șomeri, salariile sunt mici, conținutul disciplinelor e compromis de tot felul de intervenții și recomandări, superficialitatea și mediocritățile proliferează, exigențele în notarea curentă și la examenele naționale (capacitate și bacalaureat) au scăzut până la cel mai penibil nivel.

Să reluăm pe rând și pe scurt reformele învățământului românesc din bancul vechi și să vedem cum se repetă azi, printr-un fel de ironie a sorții, despărțirile succesive ale școlii: de religie, de cultură și... de ea însăși.

 

Cele trei reforme, azi

După 1948 religia a fost scoasă din școli, iar ateismul a devenit doctrina îndrumătoare. Nu a mai revenit niciodată până în 1989, fiind înlocuită cu socialismul științific, materialismul dialectic și educația ateistă. Din 1990, religia este reintrodusă în școli, are un statut bun cam două decenii între celelalte discipline. De o vreme încoace, locul religiei în școală devine din ce în ce mai nesigur și mai neclar: e o disciplină facultativă sau opțională, iar nota a fost înlocuită cu un calificativ. Merită discutat dacă locul religiei e în școală sau în afara școlii. Asta în timp ce trebuie să luăm act de un recent barometru de opinie care arată că părinții vor religie în școală, că biserica se află în topul încrederii. Pe de altă parte, în mediul intelectual (să zicem: al elitelor) se acreditează ideea că ortodoxia (nu și celelalte religii) ar fi o frână în calea europenizării. Încape aici o lungă discuție. Oricum, presimt cum se insinuează premisele pentru ca învățământul românesc să se despartă de religie. E o reformă care mai are puțin de așteptat, nu mult.

Despărțirea învățământului nostru de cultură este mai greu de observat dinafară. Dinăuntru se vede însă destul de clar, sub forma specială a despărțirii de cultura națională. Disciplinele care susțin identitatea noastră națională sunt subminate în conținut. Studiul limbii și literaturii române nu mai pune accentul în gimnaziu pe valorile naționale, pe educația estetică și pe comentariul semnificațiilor unui text, ci pe competențele lingvistice de comunicare (elevul să știe să scrie, să citească și să converseze), ca la limbile străine. La unele clase gimnaziale, unele manuale alternative se numesc „Limbă și comunicare”. (Școala românească se mai despărțise o dată de cultura națională, în perioada stalinistă.) Mai departe. A fost un zvon (poate fals) la un moment dat că istoria națională de la clasa a IV-a și a VIII-a să fie mult diminuată, ascunsă sau integrată sub alte denumiri, cum ar fi „Educație civică” sau „Studii sociale” (ultima denumire, rezervată pentru liceu). Deocamdată substituirea nu a fost făcută, dar să ne gândim că în viitorul apropiat trebuie făcut loc (mai mult loc!) pentru „Istoria Europei” (prezentă, oricum, și pe bună dreptate). Deci, disciplinele care promovează identitatea națională (limba și literatura română, istoria națională, religia) sunt continuu reformate și subminate. Așa că și acest vechi obiectiv va fi atins: dacă nu sub forma despărțirii învățământului românesc de cultură (în general), sub forma despărțirii treptate de cultura națională. Ce să ne mai mirăm dacă și forul conducător și-a schimbat denumirea din Ministerul Educației Naționale în, mai simplu, Ministerul Educației! O fi educația națională un obiectiv perimat? Încurcă educația europeană? Experții au planurile lor.

Cât privește despărțirea învățământului de școală, trăim pe viu ironia sorții în pandemie: școala se face de acasă, on-line. Ceaușescu trimisese elevii și profesorii pe ogoare, pandemia i-a trimis pur și simplu acasă. Nu spun că pentru această din urmă ispravă ar fi de vină cineva din politica românească, dar observ stupefiat cum se repetă istoria, cu sau fără contribuția noastră.

Învățământul postcomunist pare că se poate despărți succesiv de religie, de cultura națională și, în cele din urmă, chiar de școală, cum i se întâmplase și învățământului românesc în perioada comunistă. E un paralelism discutabil. E o probabilitate. Poate că ne-am făcut o impresie greșită. Scenariul e astăzi altul decât altădată, dar ironia istoriei, care lucrează împotriva noastră, ar fi aceeași.